Tribuna
Sevis
2021-Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (XXII): a donat satul vizitiului … - oameni harnici, isteţi, buni români şi foarte conservatori - tipul dacului adevărat! - blestemau soarta?
Marius HALMAGHI
815 vizualizari
2021-Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (XXII): a donat satul vizitiului … - oameni harnici, isteţi, buni români şi foarte conservatori - tipul dacului adevărat! - blestemau soarta?

Intrând în satul Crăciunelul de Sus, primul gând a fost să vizităm cimitirul. Era vizibil, undeva lângă şoseaua de ţară care face legătura cu centrul comunei, Cetatea de Baltă, prin localitatea Tătârlaua. Am renunţat repede, amintindu-ne că o cunoştinţă ne-a informat că acest cimitir este nou; aici sunt înmormântaţi sătenii după ce vechiul cimitir a fost distrus de o alunecare de teren. Citisem poezia „Străinul” şi chiar ne simţeam străini în satul cu uliţele pustii, în după amiaza unei frumoase zile de sâmbătă, încercând să descoperim satul copilăriei marelui poet răşinărean, Octavian Goga.

În fapt, primul pas în descoperirea satului Crăciunel şi familia lui Iosif Goga, l-am făcut lecturând lucrarea scriitorului Mircea Goga: „OCTAVIAN GOGA – geografie intimă. Răşinari – Crăciunelul de Sus” (Editura Limes, Cluj, 2001).

Reproducem selectiv: «Despre numele strămoşesc, Octavian Goga îi spusese în repetate rânduri tatălui meu, Ioan Goga, că „numele strămoşilor e sfânt, nu se înstrăinează; el se transmite doar prin sângele înnobilat de succedarea atâtor şi atâtor generaţii de durere şi de suferinţă, de simţiri tainice, care nu-i pot fi atribuite niciodată unui străin de neam, căci sângele strămoşesc dă forţă numelui de familie, îl face magic, îi predestinează pe urmaşi; numele înseamnă rădăcinile, strămoşii, iar aceştia nu se înstrăinează …”. Gândindu-se mereu la Anteu şi Icar, cu siguranţă Poetul va fi înţeles că rădăcinile sunt singurele aripi, cu care se poate zbura …” (…). Iată însemnările Parohului administrator al Crăciunelului de Sus, Zaharia Borza, despre Crăciunelul de Sus, puse la dispoziţia subsemnatului (n.r.: autorul Mircea Goga) de către Iulian Văleanu (notă subsol: Fiul lui Ion Văleanu, învăţător şi directorul Şcolii primare din Crăciunelul de Sus, prietenul nedespărţit din copilăria crăciuneană a lui Octavian Goga) în scrisoarea datată 12.11.1985 şi localizată la Mediaş:

„La întâlnirea drumurilor ce vin de la Copşa Mică şi satul Făget se află satul Crăciunelul de Sus, aparţinător la comuna Cetatea de Baltă. Acest sat este aşezat între dealuri. Botul unui deal aşezat în partea de sus îl desparte în două uliţi principale: una. Care merge spre Copşa Mică şi una care merge spre satul Făget, iară pe pârâul, care vine dinspre hotarul numit „Cărpiniş”, de-a lungul lui, se întinde uliţa Cărpinişului. Un alt grup de case, în forma unui arc, situate în partea de nord, se întinde cu un braţ spre satul Tătârlaua şi cu un braţ spre satul Poiana, dând naştere la uliţa numită Zăpodie.

Ca aspect, satul are o formă neregulată, cu uliţe strâmte, costişe şi tinoase (n.a.: Tinos - noroios, regionalism) în timpul ploilor. Ca orientare, raportat la comuna Cetatea de Baltă, satul este aşezat înspre sud şi legat prin drumul ce traversează Tătârlaua. Se învecinează la nord cu satul Tătârlaua, la vest cu satul Tăuni, la sud cu satele Chesler şi Făget, iar la est cu satul Boian. Relieful este foarte deluros, Pământul este sărac şi rece, cu mult teren impropriu pentru agricultură, cu fâneţe naturale, cu ierburi slab nutritive. În schimb, este un teren foarte prielnic pomăritului. Se cultivă la poalele dealurilor cereale: porumb, grâu, orz şi ovăz. Ocupaţiile de bază ale locuitorilor au fost şi sunt agricultura şi creşterea vitelor, satul dispunând de fâneţe şi păşuni suficiente. Pomăritul şi viţa de vie reprezintă o altă sursă de venituri. Populaţia satului este curat românească, fără nici o altă naţionalitate. Locuitorii sunt oameni harnici, isteţi, buni români şi foarte conservatori. După fizionomie sunt tipul dacului adevărat. Portul lor este cămaşa lungă până la genunchi, cioarecii din lână albă, pieptar din miel, iar vara pe cap o pălărie mică, ascuţită. În timpul iernii poartă căciulă. În picioare, bocanci sau cizme, fie din cauciuc, fie din piele. De sărbători precum şi la nunţi şi la înmormântări, partea bărbătească se îmbracă în port românesc: cămaşă cu mânecă largă, cusută cu fir şi arnica în culori, iar femeile cu ii frumos împodobite în diferite nuanţe cu motive româneşti. Acest sat este locul de baştină a preotului din Răşinari, Iosif Goga, tatăl poetului Octavian Goga. Din acest sat Poetul s-a inspirat şi a scris poezia Clăcaşii şi multe-multe altele. Populaţia a fost săracă, partea cea mai mare de pământ fiind „domnească”, iar ei lucrau pe pământul domnilor ca iobagi (…) Date scrise asupra înfiinţării satului nu există (…) Din tradiţia rămasă și confirmată în cronica parohială, care se află în muzeul din Alba Iulia, se spune că, la început, satul era o aşezare de colibaşi, aduşi aici ca „ghirişti” (n.a.: oameni în serviciul moşierului, regionalism), cu colibele risipite pe hotarul satului, pe moşia principelul Apafy al II-lea şi că acest principe a donat satul vizitiului său, un român pe nume Crăciun, făcându-l nemeş, iar pe locuitori iobagii lui, şi de la acesta satul şi-a primit numele de Crăciunel. „Asupra acestui sat - scrie Ion Dodu-Bălan - e dator mai mult biograful lui Octavian Goga, căci obârşiile Poetului se afundă şi aici în adâncurile vremii. Răşinărenii erau ciobani liberi; pe clăcaşi Goga i-a cunoscut însă în satul de pe Târnave. Ţăranii de pe aceste plaiuri nu erau de felul lor oamenii posomorâţi; deşi-i copleşea amarul vieţii, nimic nu putea să le schimbe firea optimistă. Îşi blestemau soarta maşteră în ceasurile chinuitoare ale muncii fără răsplată; adeseori vor fi privit cosaşii cu gând răzbunător tăişul strălucitor al uneltei şi o vor fi schimbat în armă de luptă pentru interesele lor sociale şi naţionale. Aşa, de pildă, bunicul Poetului după tată a fost, în 1848, revoluţionar în tabăra lui Axente Sever».

Pentru toţi cei care nu au descoperit frumuseţea, dar şi originalitatea poeziei „Clăcaşii”, izvorâtă din suferinţa ţăranilor români din Transilvania, reproducem selectiv: «Era în miezul zilelor de vară,/ Şi soarele, din drumul lui de pară,/ Îşi trimitea săgeţile aprinse./ Din  brâul lui, din haina lui senină,/ Descopciate ţinte de lumină/ Cădeau sfărmate-n pulbere de rază/ Pe revărsarea ţarinei întinse/ Şi ascuţeau ucigătoare suliţi …/ Eu le vedeam înşiruirea lungă./ Cum, gârbovită,-ncet înaintează,/ Cum, stăruind, prin holdă-şi taie uliţi, Cerșitorind cu ochii stinşi o dungă/ De nor pribeag în vânătul din zare,/ Când secerea-n trudita ei cărare/ Şir aşternea în snopii grei de aur/ Prisosul sfânt de binecuvântare. Erau clăcaşi: oştenii fără nume/ Ce duc războiul mare-al tuturora,/ Ei ce se sting în neguri şi uitare/ Şi cad şi mor de cruda-mpovărare/ A tuturor durerilor din lume …/ Erau atâţi în slujba lor de clacă/ Cei osândiţi să plângă şi să tacă: Moşnegi slăbiţi, ce scris-aveau pe frunte/ Zădărnicia pletelor cărunte;/ Bărbaţi sfârşiţi, cu sufletele moarte,/ Cu tot amarul unei vieţi deşarte./ Şi-n lung şirag, femeile trudite, / Cu ochii stinşi, cu sânul supt de trudă,/ Înaintau în cale gârbovite/ De munca lungă, vitregă şi crudă. Cum se târa poporul mut de umbre/ Părea o ceată tristă de-ngropare,/ Şi arşiţa cădea ucigătoare/ Pe-a secerii sclipire nendurată./ În umbra lor, încet, fără zăbavă,/ Ca un blestem din vremuri înnoptate,/ Ca o pedeaps-a veacuri de păcate,/ Venea stăpânul gliei odrăslite,/ Cu zâmbetul nădejdii împlinite, Cu pasul greu de-atâta sănătate. ... / Şi se târa poporul mut de umbre,/ Neputincioasă ceată de-ngropare./ Iar când a fost în ceasul de amiază,/ Şi le-au adus merindea lor amară,/ Din pâine de neghină şi săcară,/ Ei erau sfârşiţi, cu ochii duşi departe,/ În adâncimea zărilor deşarte./ (...)

Căci inima purcede să-mi dezgroape/ Comoara ei de doruri nemplinite,/ Şi simt amarul ţarinei robite,/ Şi simt ruşinea neagră cum mă-neacă,/ Simt cum lumina-ncepe să se facă,/ Cum moare bezna vechilor păcate./  (...) Atunci, în ziua mare-a învierii,/ Aceşti ostaşi cu feţe ofilite,/ Cu zâmbet mort, cu suflete trudite,/ Ca-ntineriţi de suflul primăverii/ S-or ridica, ei, cari au fost străjerii/ Amarului, şi-ai morţii, şi-ai durerii,/ Cu braţul greu de greul răsplătirii./ (...)». O poezie vizionară, care îl consacra pe Octavian Goga, ca poet social şi mare interpret al suferinţei.

(va urma)





comentarii
2 comentarii

Poezia ,,Clăcașii,, a avut succes, iar din leafa de poet ,Goga și-a cumpărat un castel la Ciucea ,în loc să-i ajute pe clăcași !
Erika DeBenedictis
31.05.2021 14:14
Ce ne-am saturat de panseurile lui Halmaghi... Luati-va o vacanta, maestre!
09.06.2021 18:49
Din aceeasi categorie
O istorie ragasita

sibiu-turism

Staer

A.D.I. Eco Sibiu

Anunturi Tribuna

EVENIMENT TV

Comunicat_de_Presa_benef-finali-2 - finalizare

comunicat-incheiere-proiect-dabo

Vacanta Eurotrip
info
PORTAL MEDICAL
Licitatie publica

accentmedia