Tribuna
Festivalul Gradinilor
2021 - Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (XV): boală de familie? - Ce s’a ales din casa asta ... - familia lui Şerban Cioran n-a mai ajuns în stradă! - de câte ori am spus povestea?
Marius HALMAGHI
713 vizualizari
2021 - Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (XV): boală de familie? - Ce s’a ales din casa asta ... - familia lui Şerban Cioran n-a mai ajuns în stradă! - de câte ori am spus povestea?

Despre trecutul „caselor Goga și Cioran” aflăm din legenda lui Corneliu Lubinschi; finalizăm reproducerea: «În spatele casei vechi a ridicat un impozant pavilion de dans din zid, pavilion larg, în care puteau dansa sau asista în jur de 300 de persoane, având în fundul lui un podişor din care cânta taraful. În partea opusă Uliţei Popilor a amenajat o popicărie cu două piste acoperite. Atractivitatea noului local a fost atât de mare, încât multe cârciumi din sat au fost obligate să închidă, din lipsă de clienţi. Cea mai afectată a fost cea a lui Cioran, aflată la mai puţin de 100 metri de localul lui Vidrighin. Şerban Cioran a căutat arendaşi, dar n-a mai putut găsi şi în 1893 s-a mutat cu familia aci. Doi ani mai târziu a intervenit furtul din primărie şi împrumutul de la „Albina” girat cu această casă şi gospodărie. Toate aceste lovituri, în cele din urmă l-au doborât pe Şerban Cioran. Vreo trei ani a plătit dobânzile la împrumut, apoi n-a mai putut, pentru că începuse să-şi caute leacul nenorocirilor în băutură. Banca i-a acordat un termen de graţie, după care, directorul Partenie Cosma, a răscumpărat în nume personal poliţa, intrând deci în posesia casei. În 1905, a somat pe Şerban Cioran să o evacueze. Şansa familiei de a nu ajunge în stradă, a fost faptul că, mama Stanei Cioran (născută Dancăş, soţia lui Şerban) se născuse Ciuceanu şi moştenise de la tatăl ei, Iacob Ciuceanu, casa din dreapta podului de peste râu, pe strada spre Şcoala Generală. Casa era cu două nivele şi avea în faţă uşa de prăvălie (pe care a ţinut-o Stana, până târziu). Sus, în zid se mai păstrează până astăzi inscripţia în chirilice, indicându-l pe Iacob Ciuceanu şi anul construcţiei: 1846. Această femeie – care se pare că se numea tot Stana – locuia peste drum, în prima casă din stânga podului şi era văduvă. Se născuse prin 1830, deci în 1906 avea 76 de ani. Îşi iubea fiica ce-i purta numele, atât de mult, încât, atunci când ginerele ei Şerban Cioran a decăzut, ea i-a întreţinut familia. Protopopul Emilian Cioran, nepotul ei, spunea că fără sprijinul ei, n-ar fi putut urma şcolile din Sibiu. Când a văzut situaţia tragică a familiei fiicei ei - cu 7 copii - a trecut imediat casa moştenită de la tatăl ei, Iacob Ciuceanu, pe numele acesteia. Şi astfel, familia lui Şerban Cioran n-a mai ajuns în stradă, ci s-a mutat în această casă. Aci se va căsători şi va trăi cu Elvira Comăniciu, originară din Veneţia de Jos, viitorul protopop Emilian Cioran. Aci se vor naşte cei trei copii ai lor: Virginia, Emil şi Aurel (se pare că ar fi existat şi al patrulea copil, mort curând după naştere). Casa Cioran, din Uliţa Popilor, a fost oferită de noul proprietar, Partenie Cosma, ca dar de nuntă lui Octavian Goga. Este interesant că întabularea nu s-a făcut pe numele poetului, ci pe al mamei lui. Se presupune deci că a existat o înţelegere prealabilă între Cosma şi Aurelia Goga. Din cele de mai sus, ar rezulta că cele două familii şi-ar fi purtat reciproc resentimente. Nu este adevărat. A existat o anumită răceală, care explică absenţa protopopului în 1938 din cortegiul funerar de la Bucureşti, sau afirmaţia lui Emil că el n-a avut nevoie de sprijinul lui Goga, ca şi tendinţa lui Aurel de a schimba subiectul când era vorba de poet». O lecţie de viaţă, valabilă în toate vremurile!

Astfel, s-a clarificat și eroarea de interpetare (dintr-un articol), sesizată de părintele Nicolae Jianu: tatăl protopopului Cioran nu a fost preot! Să redescoperim poetic „casa Goga” și în versurile poeziei „Casa noastră”: «Trei pruni frăţimi, ce stau să moară,/ Îşi tremur’ creasta lor bolnavă,/ Un vânt le-a spânzurat de vârfuri/ Un pumn de fire de otavă./ Cucuta creşte prin ogradă/ Şi polomida-i leagă snopii .../ - Ce s’a ales din casa asta,/ Vecine Neculai al popii! .../ De pe pereţii ’ngălbeniţi/ Se deslipeşte’n pături varul/ Şi pragului îmbătrânit/ Începe-a-i putrezi stejarul; Iar dacă razele de soare/ Printre şindrile făcu-şi cale,/ Văd sporul pânzei de păianjen/ Şi’nfiorate mor de jale./ Cum dorm acum de mult pierdute,/ Supt vreascurile stinse-a vetrii,/ Poveştile’nşirate seara/ De-atâtea cuscre şi cumetri;/ Cum tremură cenuşa aspră,/ Ce’nfioraţi îmi par cărbunii,/ De vraja care-o mai păstrează/ Din câte povesteau străbunii .../ Înfipt în meşter-grindă, iată-l,/ Răvaşul turmelor de oi:/ Şiragul lui de crestături/ Se uit’ atât de trist la noi./ Îmi duce mintea’n alte vremi/ Cu slova-i binecuvântată,/ - În pragul zilelor demult/ Parcă te văd pe tine, tată,/ Şi parc’aud pocnet de biciu/ Şi glas stăruitor, de slugă,/ - Răsare mama’n colţul şurii/ Aşează’ncet merindea’n glugă ... /Înduioşată mă sărută/ Pe părul meu bălan, pe gură:/ „Zi Tatăl nostru seara dragă,/ Şi să te porţi la’nvăţătură!”/ Şi uite-mi trec pe dinainte/ În rânduri-rânduri toate cele:/ - Oraşul înnegrit de fumuri/ Şi toate plânsetele mele./ -Cum am făcut apoi cuminte/ Cu vremea ce înainta,/ Şi m’am trezit pe nesimţite/ Că-mi zice satul: - Dumneata .../ Şi câtor strigături la joc/ Ţineam cu glasul meu ison,/ De câte ori am spus povestea/ Lui Alexandru Machidon./ Şi ca un cântec cum s’a stins/ Frumoasa mea copilărie-/ Şi dragostea de două veri/ Cu fata popii Irimie .../ Cu valul vremilor ce curg/ Atâtea cântece s’au dus/ Şi valul vremilor ce curg/ Atâtea cântece-a răpus .../ Eu vă sărut păreţi străbuni, / Pe varul alb scobit de ploaie .../ De ce-ţi ştergi ochii cu cămaşa,/ - Ori plângi, vecine Neculaie?».

În „Fragmente autobiografice”, poetul Octavian Goga îşi dezvăluie secretele, răspunzând la întrebarea:Vocaţia mea literară?”: E o boală de familie: străbunicul meu, care a murit la 1812 şi care se chema preacucernicul protopop Sava dela Răşinari, a fost un cărturar şi a lăsat în casa lui foarte multe scrieri, unele ticluite de el, cele mai multe copiate: vreo 30 de cărţi în manuscris, care se găsesc unele în muzeul dela Petersburg; altele înmînate lui Weygand la Lipsca, împrumutate de tatăl meu, ca să nu le mai primească înapoi; pe altele, d-l Iorga le-a trecut la Academia Română, unde se găseşte o foarte frumoasă copie după „Învăţăturile lui Neagoe Basarab”; şi numai una din aceste cărţi mai e la mine. Vasăzică boală veche. Pe urma preacucernicului protopop Sava, a venit un alt preacucernic protopop, tatăl mamei mele, care şi dînsul era cărturar şi care, în acel timp, a fost profesor de muzică la seminarul din Sibii.

Prietenul lui Cipariu, el l-a scăpat la 1848, cînd au fugit de Unguri, fără ca prin aceasta să-şi ia vreo răspundere asupra lui, în legătură cu sistemul ciparian de scriere. Şi dînsul, protopopul acesta a trăit 3 ani la Rîmnicul-Vîlcea, fiind protopop pe vremea revoluţiei din 1848, stînd la un boier din Glogoveni, de unde s’a întors acasă încărcat cu amintiri, plin de cîntece şi de toate acele impulsuri, pe urma cărora nepotul sau strănepotul lui a venit să constate o indisolubilă legătură între cele două versante ale Carpaţilor. Mama mea a dus mai departe această boală de familie, fiindcă şi dînsa a scris, chiar şi poezii, înainte cu 40-50 de ani, pe care le-a publicat în revista „Familia” dela Oradea Mare, unde se scria în vremurile acelea. În orice caz, am avut o educaţie mai mult germană decît franceză încît, din toată copilăria, îmi aduc aminte că am avut mereu sub ochi baladele lui Uhland. Ca o notă de curiozitate, pot să vă spun că Eminescu, în peregrinările lui continue prin Ardeal, acest suflet chinuit care şi-a dat seama nu numai că e vorba de a forma o unitate literară şi sufletească, dar, pentru a constata aceasta, a simţit nevoia s’o verifice la faţa locului, Eminescu a stat 2 zile la Răşinari, în casa acestui protopop, care, aflîndu-l prin anul 1868, într’o situaţie oarecum de lipsă de mijloace, i-a făcut rost de ce-i trebuia şi pe urmă l-a trecut înapoi în ţară, neavînd paşaport, prin Vama Cucului. Despre acest episod din viaţa lui Eminescu, vorbeşte Nicolae Densuşianu, în scrisoarea publicată în Anuarul Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român pe anii 1899-1900”». (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Sevis - din Marginimea Sibiului

Somarest

Festivalul Gradinilor

venactiv

Comunicat de presa policrom

Vacanta Eurotrip
info
Palatul Brukenthal Avrig
PORTAL MEDICAL
Postare anunturi
Licitatie publica

accentmedia