Articolul “Generaţia Nouă” a apărut în revista „Ţara Noastră”, Sibiiu, 9/22 martie 1908, nr. 11; continuăm reproducerea: «Cu cât trec anii, cu atât mai bine se lămureşte prăpastia. În clasa a şaptea, a opta din liceu împărţirea în tabere s’a isprăvit şi toţi îşi dau seama că sânt duşmani. La acest timp izolarea sufletească e desăvârşită. Tinerii noştri trăiesc numai ei de ei, cu gândurile lor, cu sărăcia lor, cu mândria lor care nu mai poate fi supusă. Învaţă din greu, spun lecţia cu graba datoriei impuse. Cartea e învăţată, dar slova ei se opreşte numai la minte. Inima are alte îndemnuri cari se simt străine între păreţii şcoalei şi sbucnesc cu toată puterea când trec pragul. În camerele lor studenţeşti, unde stau striviţi grămadă câte cinci, aceşti băieţi după ce-au făcut lecţiile cetesc ziare de-ale noastre, cetesc reviste, cărţi româneşti. Se agită de întâmplările vieţii politice şi simt cu întreg sufletul lor amărăciunile năcazurilor zilnice. Cu toată şcoala lor străină, ei ajung să-şi formeze un stil românesc din cetanii şi n’aş crede că elevii din liceele româneşti ar avea mai multă pietate pentru numele unui Eminescu, Vlahuţă, Coşbuc - ca aceşti tineri chinuiţi. Ajunşi odată la această treaptă, băieţii noştri nu mai pot fi cuceriţi. Conştiinţa lor de Români se întăreşte zilnic şi tresare în sbuciumul unei tulburări sufleteşti, când cutare profesor de istorie le batjocoreşte neamul. Cu încetul se desprind chiar murmure de protestare, se încep hărţuieli, aruncături dârze de vorbe între tinerii celor două lumi. De multe ori se lasă cărţile la o parte, ca să înceapă discuţia aprinsă în care se învederează repulsiunea demnităţii lor jignite. Toată încrederea între cele două tabere s’a pierdut. Întreagă ceata asta de copilandri cu căutături îndărătnice e în aşteptarea luptei şi pare a suferi în armistiţiul poruncit de rigoarea legilor. Abia aşteaptă să treacă cea din urmă zi de şcoală, ca să scape de un jug greu …

Când, în sfârşit, a ajuns bacalaureatul, tânărul nostru trăieşte cea dintâi zi de desrobire morală. Profesorul lui e pentru el atunci tiranul lipsit de putere, iar colegul ungur duşmanul cu care primeşte lupta pe faţă fără şovăire …

Asta e povestea. Cunoaştem cu toţii cari am trecut prin şcoli întreagă desfăşurarea îndelungă a acestei tragedii. Şcoala, privită de cârmuitorii ţării noastre, ca un factor de desnaţionalizare, nu e în măsură de-a putea împlini acest scop vulgar. Din punct de vedere moral nu poate avea decât un singur rezultat: semănarea urei înverşunate între două neamuri. Conştiinţa naţională a tinerilor noştri nu e ştirbită, dimpotrivă se oţeleşte printr’un suplicviu de opt ani. Acelaş proces sufletesc se urmează şi la universitate. Să schiţăm mai departe. Tinerii noştri după terminarea liceului, ajutoraţi de generozitatea măsurată a unei fundaţii - trec la universitate. Legea îi opreşte la Cluj sau la Budapesta. La Budapesta se desăvârşeşte procesul lor de izolare sufletească. În lărmuirea haotică a acestui oraş jidovit ei sânt şi mai străini. Firea lor de ţărani se poticneşte la tot pasul de orice orânduială a acestei lumi pistriţe. Nici nu pătrund în tainele ei. Rămân departe, cufundaţi în amintirile lor de acasă. Simt că e o prăpastie între sufletul lor şi între patimile acestui furnicar pripit. Se simt surghiuniţi în acest vălmăşag de oameni de cari se feresc. Îşi învaţă cărţile, îşi trec examenele cu aceiaşi sârguinţă care i-a trecut prin greutăţile celor opt ani, - dar sufleteşte rămân izolaţi. Patru ani stau în bancă alături de cutare jidănaş cu pistrui şi cu părul roşu, fără a-şi spune o vorbă. Afară de notele caietelor de cursuri, nimic nu-i leagă de „alma mater”. Toate manifestaţiile colegilor lor unguri nu-i ating. Tinerii noştri sânt o oază în această pustietate imensă, o insulă cu flora ei particulară. Strânşi într’un mănunchiu, uniţi prin îndemnurile aceleiaşi origini, legaţi prin puterea sângelui şi palpitările aceluiaş suflet, apropiaţi prin sărăcia şi nevoile lor, aceşti surghiuniţi au aceiaş matcă sufletească.

În ceasurile libere se caută unul pe altul, leagă prietenii frumoase şi se sbuciumă de toate durerile cari frămîntă neamul. La întrunirile lor se dau discuţii aprinse, se spun păsuri zilnice, se judecă faptele celor de-acasă. În aceiaşi vreme când colegii lor maghiari trec în cete pe uliţi, cântând imnul lui Kossuth, când cutare neofit se bate cu pumnul în piept pe piedestalul statuei lui Petöfi - aceşti băeţi străini îşi cântă doinele strămoşeşti şi gustă vin acru în vre-o odăiţă din ospătăriile Şvabilor dela marginea oraşului. De suflet românesc se cutremură păreţii, cântece dela plug aude paşnicul şvab, şi cei trei zeci de băeţi sânt stăpâniţi de un singur gând. Un neam trăeşte prin sufletul lui, şi sufletul neamului românesc e cu ei, acolo în odăiţa unde gustă vin acru şi cântă doine dela ţară un mănunchiu de tineri de ai noştri.

Cum stăm cu cultura lor naţională? Cu toată educaţia lor străină, aceşti băieţi îşi dau silinţa să înveţe carte românească. Trudindu-se zilnic, luptând cu greşuri, ajung cu vremea să stăpânească limba cât de cât şi dovedesc tot mai mult interes şi mai multă dragoste pentru literatura noastră. Operele de seamă ale scriitorilor noştri sânt cetite, revistele literare asemeni. Cu fraza lor muncită ei înfiripă chiar mici studii sau încercări literare. O carte apărută de curând e citită, un scriitor nou din Ţară e comentat. Pentru savanţii noştri, pentru artişti ei au o frumoasă pietate. Vestea că vre-unul a trecut prin Pesta, e un eveniment care se discută. E de ajuns să le spună cineva că un scriitor de-al nostru - să zicem dl. N. Iorga - e în Budapesta, ca să stârnească o mică revoluţie. Aceşti tineri sunt stăpâniţi de o mişcare, care-i îndeamnă să ţie sfat, să aleagă o deputăţie, să ceară cu sfială savantului două clipe de coborîre în mijlocul lor. Ei vin cu toţii, robiţi de cea mai caldă dragoste de neam, călăuziţi şi de oare-care măsură a aprecierii, şi cutare din rândurile lor cu glasul tremurat de cuviinţă spune cuvinte curate şi duioase. Iar când savantul le ceteşte paginile în care a încremenit strălucirea acestui neam obidit, când se desface icoana mândrului arhanghel al războaielor, aceşti băeţandrii ascultă cu sufletul înfiorat, cutremuraţi ca la biserică. Şi când frumoasa armonie a cuvintelor s’a încheiat, - bietele lor suflete sbuciumate tresar, trupurile se ridică ca un zid şi din patruzeci de piepturi sănătoase răsună ca un vifor: „Deşteaptă-te române” … Savantul clipeşte din gene, glasul lui tremură de emoţie: „Voi sunteţi copiii adevăraţi ai neamului românesc”.

Să curmăm povestea. În lupta mare pe care o ducem astăzi se rostesc multe judecăţi. Se caută vinovaţii, se ceartă greşelile. Din nemulţumirile pe cari le trezesc amărăciunile prezentului se desprind uneori glasuri cari evoacă icoane din trecut, pe cari ni-le înfăţişează mai frumoase, mai strălucite, ca un îndemn pentru lupta zilelor noastre. În această frământare se judecă adese cu asprime prezentul. Se spune anume că generaţia nouă, tinerii din zilele noastre cari şi-au făcut educaţia în şcoli streine, sunt un element cu sufletul corupt, cari aduc o otravă în viaţa morală a neamului nostru. Zilele trecute dl. Iorga a zugrăvit în culori nespus de jalnice „tînăra generaţie” – „tinerii cari trebuie să înveţe la Budapesta”. Îi arată pe toţi cari ajung acolo ca pe nişte victime ale acestui oraş jidovit, cari “se contopesc cu mediul”. Şi ne mai spune dl Iorga: „Se întorc cu sufletele oţelite, cu mânile pregătite de luptă, cu picioarele iuţi la înaintare, cu spinarea moale, adesea şi cu faţa deprinsă a schiţa zîmbetul cinic, drept răspuns la ori-ce înfruntare”. Din schiţa acestei poveşti s’ar desprinde altă icoană. Negreşit că va recunoaşte ori-cine nedreptatea strigătoare care se aduce unui neam prin o educaţie streină. Simţim cu toţii primejdia legilor maştere, cari ne fac ucenicii unei culturi streine. Dar credem că din această luptă noi, „generaţia tînără”, nu ne-am ales cu pornirile urîte ale acelui „oraş jidovesc şi American cu mult sgomot şi multă obrăznicie”». (va urma)