Despre epoca în care s-a născut, vă invităm să lecturaţi opinia scriitorului Octavian Goga, prezentată în lucrarea „Fragmente auto-biografice (3): «În acea vreme, în Ardeal, era o viaţă foarte sbuciumată; erau adică luptele pe care le duceam, luptele politice de afirmare naţională, împotriva apăsării ungureşti; pe la anul 90, s’a ridicat la apogeu tendinţa de distrucţie a guvernului dela Budapesta, adresată poporului romîn din Transilvania. Ideea imperialismului unguresc, care s’a profesat, pe la sfîrşitul veacului al 19-lea, de către guvernele din Budapesta, a produs o formidabilă reacţiune moleculară în sufletul romînismului din Ardeal, la care, în mod natural, participam. Sub aceste împrejurări, am început să scriu foarte curînd, mi se pare la 9-10 ani. Şi pentrucă în educaţia pe care mi-o făceam acasă, pînă la această vîrstă de 9 ani, eram îndrumat de părinţii mei, în special de mama, care era o intelectuală, trebue să ştiţi atmosfera în care am trăit atunci. M’am născut într’o vreme cînd principiul naţional domina toate fluctuaţiile sufletului romînesc.

În istoria Europei, au fost mai multe curente, care, în cursul vremii, în mod stăruitor, au influenţat sensibilitatea popoarelor. A fost de exemplu Reformaţiunea: 100 sau 200 de ani, continentul, prin toţi porii lui, a resimţit necesitatea preocupărilor sufleteşti religioase. Veacul al 19-lea, e veacul principiului de naţionalitate. În veacul al 19-lea, s’a lansat ideea identificării graniţelor etnice cu graniţele politice; în veacul al 19-lea, s’a elaborat unitatea popoarelor.

De sigur, mai întîrziaţi decît alţii, din cauza aşezării noastre geografice, aceste idei din cursul veacului al 19-lea au fost în mod postum resimţite în conştiinţa noastră şi trecute în instinctul nostru popular. Toţi cărturarii, toţi scriitorii noştri, toţi au perpetuat generaţii întregi acest vis, dela unul la altul, şi eu nu mă găsesc decît ca o verigă într’un lanţ de evoluţie: nu sînt decît continuatorul normal al simţirii generale, pe care, în mod firesc, am dus-o şi eu cu un pas mai departe.

M-am născut deci într’o vreme cînd protestele de rasă erau pe buzele tuturor şi cînd acest sentiment era atît de puternic, încît umbrea pe toate celelalte. Era atmosfera celei mai sălbatice persecuţii a Romînilor din Transilvania; era o opresiune, pe care o ştim cu toţii, ramificîndu-se pînă în cele mai mici îndeletniciri ale vieţii dela ţară. De sigur că ea trezea protestarea şi eu m’am născut în această protestare, m’am născut cu pumnii strînşi, sufletul meu s’a organizat din primul moment pentru protestare, pentru revoltă, cel mai puternic sentiment care m’a călăuzit în viaţă şi din care a derivat şi formula mea literară. Revolta era aşa de puternică, încît, punîndu-mi acum întrebarea, în mod postum, dacă cu această structură de nervi şi de suflet m’aş fi născut în altă ţară, dacă dispoziţiile mele de înregistrare ale sufletului, erau cele native, atunci trebuia să-mi caut în orice culcuş social o seamă de desmoşteniţi, să mă apropii de ei.

Astfel, primele mele poezii au fost cu caracter social, nu erotic. Mai mult, aş putea să vă spun că poezia erotică mi se părea un act personal, un act care mă privea numai pe mine şi un sentiment de quasi-decenţă literară mă oprea ca de poeziile mele erotice să ia cunoştinţă şi alţii». Satul Răşinari era cunoscut în toate ţinuturile româneşti, atât datorită păstorilor care plecau în transhumanţă cât şi unei prezentări din gazeta „Organul luminărei”. Gazeta bisericească, politică şi literară (Blaj, nr. 32 din 9 august 1847, se distribuia la toate oficiile poştale, în Bucureşti şi Iaşi „şi la aţi binevoitori: Protopopi, Profesori, Redactori, Librari, etc). Reproducem selectiv: «RESINARIU (După Transilvania dein Sibiu). De cele mai mari şi in catu pentru industria şi negotiatoria mai insemnate locuri în patri’a nostra se tiene si Resinariulu, un satul romanescu, la pitiorele jugului de munti ce de catra miedia di desparte Transilvaia de tier’a romanesc. Resinariulu, nemtiesce Stadterdorf, o ora si giumetate departe de Sibiu, e pusu intru o vale desfatacioasa,... Dupa protocolu de mosii de nou introdusu, Resinariulu are 1654 case numerat si ca la 5000 suflete, si dupa tabel’a de dare dein a.c. 1847 platesce in cas’a Statului 8146 fl. 38 xr c.m. Doua riuri de munte taia satulu curmezisiu; pre celu mai mare stau 3 mori de farina (n.r. făină) ce se tienu de alodiatura, si mai multe mori private de taiatu-scanduri si de haine. (...) Locuitorii mai avuti, afara de pascutulu viteloru, mai porta si alta negotiatoria, de ora ce aici in totu anulu dela inceputulu lui Sept, pan in capetului lui Nov. se táia aprope de 100,000, adecă o suta de mii berbeci, oi si capre, parte de Transilvania parte de tier’a romanesca. Cele mai insemnate deintr’insele sunt: lana, pieli, seu si casiu (...) Totu comerciulu pecuniariu de in aste artiele aducu pre anu preste totu 1 milion fl. w.w. Cei lalti locuitori mai fora prindere porta negutiatoria cu scanduri si lemne de lucru; cea mai mare parte inse a locuitorilor mai seraci si tienu viati’a cu lucrulu maniloru. Barbatii sunt preste totu lucratori si straduitori (...) In urm’a cercariloru se aflara in muntii mai de aprope in giurulu Resinariului argintu, plumbu si ceva arame: de unde de doue ori incepura privati a lucrá bai, ci pentru pré pucinulu castigu l’au parasitu. Un folosu mai de mare momentu ar fi pentru comunitate, candu, precum se crede, s’ar afla vreun stratu de carbuni de piétra. B».

Copil fiind, Octavian a cunoscut bine satul natal, din toate poeziile sale răzbătând dragostea faţă de aceste meleaguri şi profunda preocupare pentru comunitatea din care făcea parte. Cum altfel se pot interpreta versurile poeziei „Noi”? Publicăm selectiv cunoscutele versuri ale poeziei. din volumul „Poezii”, apărut în 1910, la Sibiu la „Tipografia Poporului”:

«La noi sunt codri verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă;/ La noi atâţia fluturi sunt/ Şi-atâta jale’n casă./ Privighetori din alte ţări/ Vin doina să ne-asculte;/ La noi sunt cântece şi flori/ Şi lacrimi multe, multe .../

Pe boltă sus e mai aprins,/ La noi, bătrânul soare,/ De când pe plaiurile noastre/ Nu pentru noi răsare .../ La noi de jale povestesc/ A codrilor desişuri,/ Şi jale duce Murăşul/ Şi duc tustrele Crişuri./ La noi nevestele plângând/ Sporesc pe fus fuiorul,/ Şi’mbrăţişându-şi jalea plâng:/ Şi tata şi feciorul./ Supt ceriul nostru’nduioşat/ E mai domoală hora,/ Căci cântecele noastre plâng -/ În ochii tuturora./ Şi fluturii sunt mai sfioşi,/ Când zboară’n zări albastre,/ Căci roua de pe trandafiri -/ E lacrimile noastre./ Iar codri ce’nfrăţiţi cu noi/ Îşi înfioară sînul,/ Spun că din lacrimi e’mpletit/ Şi Oltul nost’ bătrînul .../ Avem un vis neîmplinit,/ Copil al suferinţii, -/ De jalea lui ne-au răposat/ Şi moşii şi părinţii .../ Din vremi bătrîne, de demult,/ Gemând de grele patimi:/ Deşertăciunea unui vis/ Noi o stropim cu lacrimi ...».

Este evident că - din 1847 şi până în zilele noastre - răşinărenii nu s-au îmbogăţit din exploatarea vreunei cariere, păstrându-şi vechile ocupaţii de crescători de animale şi exploatarea resurselor pădurii şi a apelor. Octavian Goga cunoştea legendele și poveștile locurilor, multe din ele fiind împărtăşite între generaţii: despre podul Gociului, coasta lui Cosma, coasta Boacii, a cetăţii, a Iezerului Mare, a muntelui Bisenău, a Gâtului Berbecului, a cătunului Prislop, a dealului Drăguţii, a comorii din Coasta Boacii, a fântânii lui Roşca, a casei episcopeşti, a morii Doamnei, a Bisericii noi, a Răşinariului, povestea cătunului Trainei, povestea casei Barcianu, povestea satului Rîul-Sadului, dar şi ale fructelor de pădure sau ale numelor de familie (legenda numelui Cruciat, etc). Multe povestiri au cunoscut adevărata popularitate abia prin lucrarea „Legendele Răşinariului” (2001), scriitorul Corneliu Lubinschi (1914-1999) salvând de la uitare o parte din aceste poveşti, ce însufleţeau vechile şezători din serile lungi de iarnă. (va urma)