Tribuna
SEVIS
2021-Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (VIII): printre puţinii preoţi care au depăşit „înţelepciunea molitvelnicului”? - locul ţiparului în apă este...! - Părinţii mei sînt intelectuali!
Marius HALMAGHI
883 vizualizari
2021-Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (VIII): printre puţinii preoţi care au depăşit „înţelepciunea molitvelnicului”? - locul ţiparului în apă este...! - Părinţii mei sînt intelectuali!

Publicistul Ilie Haşeganu îl prezintă pe Sava Popovici Barcianu, în lucrarea „Figuri din Mărginime” (vol. II); continuăm reproducerea: «Alături de alţi 3 consăteni va face parte din deputaţiunea română care, condusă de Şaguna, va pleca de la Blaj la Viena să prezinte împăratului Ferdinand doleanţele românilor transilvăneni. Acesta se găsea refugiat la Olmütz de frica revoluţionarilor vienezi. Deputaţiunea a aşteptat zadarnic să fie primită, şi starea de spirit a delegaţilor este transmisă de Sava Popovici-Barcianu prin cîteva scrisori adresate tatălui său şi comunităţii săteşti. Corespondenţă a purtat şi cu Avram Iancu, acesta cercetîndu-l de două ori la Răşinari, ca pe un sfătuitor luminat şi înţelept. În iunie 1848 el şi o parte din delegaţi se mai găseau încă la Viena, dar apoi revin cu toţii acasă. Evenimentele din cursul verii hotărăsc pe români să se înarmeze. Sava Popovici-Barcianu ajută la constituirea escadronului de răşinăreni cu veşminte şi cai proprii – plecînd apoi cu această unitate, călăreţ între ceilalţi, într-o primă expediţie spre Deva, într-o a doua la Arad şi într-o a treia la Uioara, unde călăreţii se transformă în luptători  pedeştri cu lăncile. Din fiecare loc a trimis scrisori, informîndu-şi tatăl şi satul asupra situaţiei şi îmbărbătîndu-i. În anul următor intervenţia oastei lui Bem obligă aceste unităţi improvizate să se retragă spre ţinuturile de baştină. Sava Popovici-Barcianu îl va însoţi însă pe Şaguna în refugiul său peste munţi, şi de aici, prin nordul Moldovei, în drumul său la Viena. În 1852 va face parte, alături de Şaguna, dintr-o altă deputaţiune română la noul împărat Frantz Iosef. Între anii 1853 – 1856, după „Războiul Crimeii”, armatele ţariste au ocupat Ţările Române, dar la somaţia Austro-Ungariei le-au evacuat, în locul lor intrând trupele habsburgice.

Comandantul militar austriac îi solicită lui Andrei Şaguna trimiterea unui duhovnic pentru soldaţii de religie ortodoxă şi acesta îl numeşte, la 1856, pe Sava. Participarea sa la revoluţia din 1848 i-a adus „Crucea de aur pentru merite”, iar activitatea sa – funcţia de asesor consistorial. Trecînd munţii, Sava a vizitat majoritatea garnizoanelor austriece: la Predeal, Sinaia, Cîmpina, Ploieşti, Bucureşti, Giurgiu, Focşani, Bîrlad, Roman, Bacău, Piatra Neamţ, Iaşi şi Botoşani, trimiţînd aproape din fiecare scrisori către tatăl, soţia şi cumnatul său Ioan Pinciu, în care îi informează asupra situaţiei şi le transmite impresii şi descrieri despre toate cele văzute şi trăite. Lectura acestor scrisori confirmă talentul literar al lui Sava Popovici-Barcianu. Cărturarul a fost însă mai puternic şi mai oportun atunci decît literatul. (...)

Pentru aceste lucrări Academia Română l-a ales membru corespondent. Iată profilul acestui neobosit luptător naţional atît cu condeiul cît şi cu arma. A fost printre puţinii preoţi care au depăşit „înţelepciunea molitvelnicului”, cum s-a spus, care nu şi-a dorit lui nimic altceva decît putere pentru a lucra în slujba ridicării neamului său».

În 1869, Sava Popovici Barcianu a fost ales membru corespondent al Academiei Române; stingerea sa din viață a fost neaşteptată, la ceremonia funerară din 15/27 martie 1879 slujind14 preoţi, inclusiv mitropolitul Miron Romanul. În biserică, panegiricul a fost rostit de parohul Emilian Cioran (bunicul lui Emil Cioran), la mormânt vorbind învăţătorul Iosif Goga (tatăl lui Octavian Goga). În „Telegraful Român (15 martie 1879) se nota: „Biserica a pierdut un fruntaş al ei, naţiunea un zelos luptător, literatura română un vrednic propagator, comuna pe cel mai distins membru, săracii pe un povăţuitor, familia pe un iubitor părinte”, fiind adăugată constatarea: „s-a stins o lumină de pe cerul Ardealului”!

La 165 de ani de la naşterea mamei poetului, prezentăm – din aceiaşi lucrare - biografia Aureliei Goga (1856-1938) şi informaţii privind tatăl ei (bunicul poetului): «Aurelia Goga s-a născut la 2 octombrie 1856, la Răşinari, ca fiică a preotului Ioan Bratu, cunoscutul susţinător şi prieten al cărturarilor români din Sibiu şi Blaj, om primitor, vesel şi cult, în casa căruia intra orice carte românească apărută dincoace sau dincolo de munţi şi orice revistă sau ziar, în frunte cu „Gazeta de Transilvania” şi „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” ale lui Bariţiu de la Braşov şi cu „Telegraful român” de la Sibiu sau „Archivul pentru filologie şi istorie” al lui Cipariu de la Blaj. Foarte bun român, casa lui era permanent deschisă grupurilor de intelectuali şi studenţilor teologi sau jurişti din Sibiu. La ocuparea Sibiului de către trupele lui Bem în 1849, spre Răşinari fuge un grup compact de fruntaşi români, în frunte cu Cipariu. Popa Bratu i-a călăuzit apoi pe aceşti fugari ca să treacă graniţa din munţi spre Voineasa prin Vama Cucului. Aurelia Goga a povestit apoi un episod al acestei fugi. Era prin martie şi Rîul Sadului era plin de sloiuri şi umflat de topirea zăpezilor. Apa trebuia neapărat trecută pentru a ajunge la loc sigur înainte de a se lumina de ziuă. Pirpiriu şi extenuat, Cipariu ezita. Atunci popa Bratu, om masiv şi puternic, l-a luat în braţe. La mijlocul rîului s-a oprit. -Sfinţia-ta, ce-ar fi să-ţi dau drumul? Că doar locul ţiparului în apă este...

Cipariu a început să se văicărească speriat. -Părinte Bratu, să nu faci una ca asta, vai de mine! Îndoindu-se de rîs, popa Bratu i-a răspuns: -Nu te teme, sfinţia ta. Îi fi ţipar, da oameni învăţaţi ca domnia ta sînt rari. Cum am să lipsesc neamul nostru românesc de un cărturar atît de mare? Iată atmosfera, în care a crescut Aurelia Bratu-Goga. Şcoala primară a urmat-o în sat, apoi a fost adusă la o şcoală germană din Sibiu. Dar dascălul de istorie, de limbă şi literatură română, ca şi de limbă franceză, i-a fost propriul ei tată şi casa lui încărcată cu cărţi şi reviste româneşti. A ajuns apoi învăţătoare în satul natal, rămînînd la catedră şi după căsătoria cu învăţătorul Iosif Goga – în 1880 – care va deveni preot şi va lua locul tatălui ei. A slujit catedra timp de 40 de ani, fiind rechemată în timpul primului război mondial din cauza lipsei de cadre. Din 1904 a rămas văduvă şi a trebuit să lupte cu multe greutăţi ca să-şi crească şi să dea educaţie copiilor. Cu toate acestea n-a ezitat să-l susţină şi să-l îmbărbăteze pe Octavian, fiul cel mai mare, în lupta naţională pe care o începuse cu cuvîntul lui de foc. Era de o energie cum rar întîlneşti la o femeie, ne-au mărturisit vecinii şi unii dintre foştii ei elevi. Dar era şi un suflet de poet. Versurile publicate în tinereţe prin cîteva reviste transilvănene - în special în „Familia” - dovedesc sensibilitate, trăire interioară, delicateţe şi sinceritate. N-am putea spune hotărît că-l anunţă pe Octavian de la maturitate, dar pe cel care debuta în 1898 la „Tribuna”, „Revista ilustrată” şi „Familia” - da. Activitatea obştească a fost pilduitoare pentru copiii ei. A înfiinţat şi a condus mai bine de patru decenii „Reuniunea femeilor din Răşinari”, care n-a fost o asociaţie formală. Energica preşedintă a transformat-o într-o şcoală de educaţie românească, de iniţiere în industria casnică, de puericultură, de instrucţie sanitară şi de lucru de mînă. Şedinţele ei - mulţi ani săptămînale - se transformau în şezători de lucru, dar şi instructive pe plan cultural, etnografic şi patriotic. Reuniunea trimite o telegramă de încurajare şi ataşament memorandiştilor judecaţi în procesul de la Cluj, altele deputaţilor români reuşiţi în alegerile din 1905, sau unor ziarişti condamnaţi. La marea expoziţie etnografică organizată de „Astra” în 1905 cu ocazia inaugurării palatului ei din Sibiu, reuniunea, prin preşedinta ei, are o participare masivă, primind premii şi o adresă de mulţumire. (...)».

Opinia lui Octavian Goga, despre familia sa, o regăsim în lucrarea „Fragmente auto-biografice”: «Părinţii mei sînt intelectuali, ceea ce se chema intelectualitatea ardeleană din acele vremuri. Cultura se făcea la adăpostul bisericii, fiindcă profesiunile pe care le acorda statul erau numai pentru străini şi Unguri».

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Electrica Furnizare

publicare anunturi

Somarest

SEVIS

Vacanta Eurotrip
info
Palatul Brukenthal Avrig
Licitatie publica

accentmedia