Tribuna
SEVIS
2021-Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (VI): pe coloana vertebrală a romînismului - la periferia etnică a neamului! - ce însemnează existenţa graniţei? - primitivă sănătate sufletească ...!
Marius HALMAGHI
1640 vizualizari
2021-Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (VI): pe coloana vertebrală a romînismului - la periferia etnică a neamului! - ce însemnează existenţa graniţei? - primitivă sănătate sufletească ...!

Continuăm reproducerea din lucrarea „Fragmente auto-biografice”, în care scriitorul Octavian Goga face o descriere a satului natal şi a mediului cultural local: «În această atmosferă m’am născut, la poale de munte, unde în mod organic am avut totdeauna tendinţa să mă urc pe creste şi de-acolo, din vîrful Cindrelului, să văd cele două aspecte ale aceluiaşi popor; soarta a vrut deci să iau dela început contact cu realitatea, găsindu-mă pe coloana vertebrală a romînismului. Cred într’un determinism geografic care îndrumează toată mentalitatea noastră şi, fireşte, întreaga structură sufletească şi intelectuală. Dacă m’aş fi născut la periferia etnică a neamului, acolo unde apăsarea unei culturi străine s’ar fi resimţit în mediul în care mă mişcam, de sigur că acest stigmat m’ar persecuta în cursul vremii, necontenit. M’am născut însă la graniţă. Am ştiut deci, din primul moment al vieţii mele, că există graniţe; am ştiut ce însemnează existenţa graniţei: un piron înfipt în carnea unui popor». Despre Răşinari ne istoriseşte şi prof. Victor Păcală (1874-1955), autorul celei mai reprezentative monografii a unei localităţi româneşti:„Monografia comunei Răşinari” (1915), lucrare premiată de Academia Română. Despre modul de realizare a monografiei Răşinariului, povesteşte autorul în „Prefaţa”: «Ca să vorbeşti de un popor şi de tot ce-i aparţine, trebuie să ai nu o idee aproximativă de dânsul, ci cunoştinţe întemeiate, câştigate în lungi ani de cercetări serioase. Tot mai mult înţelegeam că fără a lua vieaţa sub toate înfăţişările, nu numai a acelora cari ţi-ar conveni din vreun punct oarecare de vedere, şi fără a îmbrăţişă, în legătura lor firească, toate domeniile dela un capăt până la altul al experienţei, nu e posibilă alcătuirea unei icoane fidele a satului şi a poporului». Lucrarea nu dedică un capitol personalităţilor locale, fiind des evocat mitropolitul Andrei Şaguna: «Biserica nouă, alături cu mausoleul lui Şaguna, şi cimitirul predomină satul întreg, reprezentând, împreună cu biserica veche, cu edificiul şcoalei şi casa comunală, clădirile oarecum monumentale ale satului». În cap. Cultul religios, V. Păcală constata: «Vieaţa religioasă a Răşinărenilor în secolele trecue nu ne e îndestul de bine cunoscută. Lipsa izvoarelor e şi aici foarte simţită, căci puţinele date istorice ce le am la îndemână nu pot suplini pe cele neasemănat mai valoroase, cari au pierit fără urmă în focul pus de incendiarii revoluţionari dela 1848, foc care mistui bogata arhivă consistorială». Din subcap. „Preoţii” am selectat un pasaj privind familia mamei lui Goga: «... Din pleiada bunilor păstori ai trecutului se înalţă câteva figuri mai destinse. Preoţii, pe cari îi găsim mai întâiu pomeniţi cu numele, popa Bratu şi popa Pătru, de prin a. 1884, foarte probabil că au fost şi ei printre cei însemnaţi pe paginile istoriei ca negociatori de importante afaceri politice şi comerciale. (...) Şi până în veacuri cu totul nouă a trăit în Răşinariu vechea familie preoţească Bârsan - Barcianu (...). Memoria Barcianeştilor s’a păstrat ca a unor oameni cari, poate mai mult ca alţi, şi-au închinat toate silinţele operei de întărire şi prosperitate a bisericei şi a poporului».  

Tabloul preoţilor din comună nu-l regăsim în monografia lui V. Păcală, ci în lucrarea „Şapte generaţii de preoţi şi protopopi - profesori din aceeaşi familie Barcianu 1699-1903”, autor fiind protopopul stavrofor Emilian Cioran (1884-1957), tatăl filozofului Emil Cioran. În finalul lucrării prof. teolog istoric Teodor Bodogae (1911 – 1994) reproducea o notiţă a unuia din ucenicii lui Sava Popovici cel Bătrân: „Cine-au scris această carte/ Dumnezeu să-i facă parte/ În ceata cea fericită/ La odihnă nesfîrşită/ Şi cine-n viaţă au greşit/ Ca un om de pe pămînt/ Tatăl, Fiul, Duhul Sfînt,/ Să i le ierte cu un cuvînt”. Din lungul şir al preoţilor aflăm pe „Popa Bratu, fiul Popii Bratu din Şcheii Braşovului” (la 1484), dar şi faptul că „preoţii din Răşinari erau trimişi de Magistratul sau Primarul Sibiului, în Ţara Românească, cu misiuni la Cozia şi în alte părţi, pentru a afla noutăţi cu privire la Turci. Alţii tălmăceau scrisorile domnilor români adresate magistratului”. Mai aflăm că «Biserica cu hramul „Sfânta Paraschiva” din piaţă, în cursul luptelor de desrobire religioasă între anii 1740-1760, a fost preluată de mai multe ori de uniţi, apoi cedată ortodocşilor. În anul 1761, generalul Bucow şi comisia încredinţată cu atribuirea bisericilor o predă uniţilor, iar pentru ortodocşi „Non unitis sibi aliud aedificare templum”. După anul 1762, a rămas 1 preot unit cu 1 suflet unit. Biserica a fost retrocedată ortodocşilor. În anul 1762, act consfinţit mai tîrziu şi de împăratul Iosif al II-lea. În 1801, ortodocşii primesc aprobare de a zidi a doua biserică ortodoxă în „Copăcele” sfinţită la 1813 prin episcopul Moga». Între preoţi am descoperit pe: Ioan Bratu (bunicul poetului, anul preoţiei: 1837-1878), Sava P. Barcianu (1839-1879, proprietar al crucei de aur cu coroană pentru merite), Emilian Cioran (autorul cărţii: 1864-1903, distins cu brîu roşu) şi Iosif Goga (tatăl poetului: 1886-1905). „Procesul comunei cu oraşul Sibiu de la 1735-1786” şi „Luptele pentru desrobirea religioasă” dezvăluie celor interesaţi cum a ajuns comuna Răşinari „loc de reşedinţă episcopească” şi „protopopiat”. Se ştie că în perioada 1700-1761, biserica ortodoxă nu a avut conducător; împărăteasa Maria Terezia aprobând ca ortodocşii să aibe conducători, fiind numit episcopul sârb Dionisie Novacovici. Este puţin cunoscută odiseea stabilirii sale în Ardeal, la venire (în 1761), instalându-se la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului şi constatând greutatea administrării din marginea ţării. Se mută la Sibiu, închiriind o casă (în „poarta Cisnădiei”, doi ani). Deşi în 1764 solicită guvernului încuviinţarea cumpărării unei case (la Orăştie, Vad sau Sebeşul săsesc), în lipsa aprobării se instalează într-o modestă casă, din Răşinari. Reproducem pasajul privind stabilirea reşedinţei: «Opinia guvernului ardelean era să rămînă şi mai departe în Răşinari, scaunul episcopesc al românilor ortodocşi din Ardeal, neputîndu-se admite ca episcopul unei religii tolerate să-şi aibă reşedinţa în Sibiu, unde era şi episcopul religiei catolice „dominante”, (...). Această opinie nu obţinu însă aprobarea cancelariei aulice din Viena, fiindcă aci contele Carol de Brenner în calitate de raportor spunea mai ales două consideraţiuni trebuie să prezideze în această chestiune importantă. 1.Episcopul ortodox să-şi aibe reşedinţa într-un loc, unde poate fi cu uşurinţă supravegheat de catolici, dar să nu fie prea aproape de graniţa Ţării Româneşti sau Moldovei, pentru a fi ferit de orice corespondenţă cu coreligionarii săi din aceste ţări, precum şi din alte tendinţe vătămătoare pentru „Sfînta unire” şi pentru liniştea publică. 2.Să fie în apropierea guvernului, ca acesta să poată controla în modul cel mai exact tot pasul episcopului. Răşinariul - continuă  Brenner, nu corespunde nicidecum acestor două condiţii. 1.Fiindcă e prea aproape de graniţa Ţării Româneşti, abia cale de 5 ore, şi 2.Fiindcă nu are locuitori catolici, cari să poată supraveghia activitatea episcopului ortodox. Episcopul Dionisie Novacovici n-a avut unde să-şi plece capul său şi petrecea mai mult în Răşinari, decît în Sibiu, într-o casă ce îi dăduse obştea spre locuinţă, care casă şi astăzi există, ca muzeu bisericesc. Protopopul Coman stătea în „coamăr şi în tindă”, iar în camera mai mare episcopul Dionisie. Pentru timpul cît episcopul stătea în Răşinari, se cerea să aibă un sfetnic, un administrator al sărăciei episcopeşti (...) Aci a trebuit să-şi caute lăcaş primii episcopi de după unire, Ghedeon Nichitici şi Gherasim Adamovici, într-o biată ţară, în cadrul unei simplicităţi într-adevăr biblice, amintind cu duioşie zorile înseşi ale vieţii lui Iisus. Un mic muzeu sfinţeşte această aleasă moştenire. O viaţă religioasă deosebit de firească, de naturală evlavie, fără prea cutremurător misticism, dar de o primitivă sănătate sufletească s-a desfăşurat totdeauna aici, între munţi şi dealuri».

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Electrica Furnizare

publicare anunturi

Somarest

SEVIS

Vacanta Eurotrip
info
Palatul Brukenthal Avrig
Licitatie publica

accentmedia