Tribuna
SEVIS
2021 - Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (V): nemuritoriu e marele Andreiu - faptele mari şi bune îl fac pe om supravieţuitor! - mai întâiu catolic şi numai după aceea Român?
Marius HALMAGHI
1337 vizualizari
2021 - Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (V): nemuritoriu e marele Andreiu - faptele mari şi bune îl fac pe om supravieţuitor! - mai întâiu catolic şi numai după aceea Român?

Articolul „Necuviinţa unora”, apărut În „Tribuna poporului” (nr. 125 din 4/16 iulie 1898) dezvăluie un episod din viaţa religioasă a satului Răşinari, petrecut la finele sec. al XIX-lea: «Unele considerau sufletul ca fiind duh, altele aer, alţii umbră, care la pragul vieţii se desparte de trup şi pe mai departe dăinuieşte. Grecii de pildă, cu a lor închipuire şi cu a lor credinţă, ştieau şi credeau că sufletul după moarte e umbra fiinţei pământeşti a omului: umbra presentului. Aşa era crezania celor vechi, ear' cu ivirea creştinismului, credinţa în nemurire nu că a scăzut, dar a crescut. Şi credinţa aceasta nu e fără temeiu. Ea se basează parte pe nădejdea şi siguranţa cu care se pronunţă, parte pe religie şi pe morală. Numai părţii celei mai nobile a omenimii îi e dat, ca şi după moarte să trăiască. Faptele mari şi bune îl fac pe om supravieţuitor. Un astfel de om, într’adevăr nemuritoriu e marele Andreiu. El a fost în veacul în care ne aflăm, poate cel mai mare bărbat al bisericei sale şi al neamului care a avut fericirea de a'l naşte. Aceasta, cred, că nu se va tăgădui. Ear' acela care tăgadă pune acestei aserţiuni, nu bine judecă. Şi nu judecă bine, fie că-'i sunt necunoscute faptele-i măreţe, fie că patima politică şi confesională l'a orbit de aşa, încât nu vrea sau nu mai poate osebi binele de rău, adevărul de cătră neadevăr şi dreptatea de cătră strâmbătate. Ardelean şi ungurean, bănăţean şi crişan, ortodox şi unit, tutorora li-a fost şi dat le este, ca să se bucure de rodul plăsmuirilor măreţe ale Metropolitului Şaguna.

Fericirea bisericei în fruntea căreia era pus, înaintarea în cultură şi civilisaţie, descătuşarea întregului neam românesc, aceasta a fost ţinta doririlor lui, şi acestea-i frământau inima şi mintea. Datorinţa omului e, ca pe cel ce a murit, să-’l respecteze, ear’ memoria lui să o venereze. Aşa ne porunceşte vecinica lege a creştinătăţii şi aşa aduce cu sine buna cuviinţă. Un popor care nu-’ştie preţui bărbaţii aleşi ai săi, nu le ştie venera memoria, nu e vrednic să mai trăiască. Acela e mort. Creştinii ortodoxi din Ardeal şi Ungaria acum din prilejul aniversării de ani douăzeci şi cinci dela moartea lui Şaguna, i-au făcut un parastas potrivit marelui bărbat. Tot ce biserica a avut bun şi ales a venit la Sibiiu şi la Răşinari, pentru ca să depună tributul de recunoştinţă marelui bărbat. Şi de bun augur a fost sărbătoarea aceasta, căci dat ni-a fost să vedem, că în sînul maicei noastre biserici încă n’au perit recunoscătorii. Dar în tot binele trebue să fie şi ceva rău şi răul trebue să-’l vindecăm, cu o blândă îndreptare măcar. Răul acesta ni-l’au pricinuit unii din fraţii noştri în Traian. Comuna Răşinari a avut fericirea de a primi în pământul său cel mai scump depositar al bisericei şi neamului. Dorinţa marelui Andreiu a fost, ca rămăşiţele-i pământeşti în Răşinari să se aşeze. Pentru-ce? Răspunsul e uşor de ghicit, mai ales dacă avem în băgare de seamă, că întreagă comuna e românească, cu oameni muncitori şi sîrguincioşi.

Dar se întâmplă, că o mică parte a răşinărenilor să nu aparţină bisericei, în fruntea căreia a stat Şaguna. Mulţi nu sunt, căci şi câţi sunt dintre Români, mai toţi sunt slujbaşi la biserica gr.-cat. Poporul acestei biserici îl alcătuesc neorusticii. Preoţi sunt doi. Unul bătrân, al doilea toiag bătrâneţelor colegului şi socrului său. Cel mai bătrân, om eşit din vechea şcoală când Românul nu se clasifica după unit şi neunit, cel mai tiner eşit din şcoala care propagă principiul că mai întâiu catolic şi numai după aceea Român. Veţi înţelege uşor, că din ce şcoală. N’am nimic împotriva bisericei surori. Iubesc pe greco-catolici cum îmi iubesc coreligionarii. Biserica fraţilor uniţi mi-e dragă ca şi cea greco-orientală. Nu odată mi s’a dat de am ridicat şi slabu-mi cuvânt pentru a îndemna poporul să ţină la credinţa, la biserica şi la aşezămintele ei. Datorinţa de creştin şi de Român a cerut dela mine aceasta. Ei bine, unii fraţi Români nu astfel judecă, şi că nu astfel judecă, dovadă destul de vorbitoare e ţinuta lor cu prilegiul parastasului săvîrşit pentru sufletul marelui Andreiu. Trei vlădici a primit Răşinarul în ziua de 16 Iunie st.v. Clopotele bisericilor gr.-or. s’au pus în mişcare la sosirea înalţilor oaspeţi. S’a început apoi parastasul. Clopotele bisericilor chemau cele vre-o zece mii de Români la biserică, pentru-ca să înalţe cu toţii rugăciuni pentru odichna sufletului lui Şaguna. Străinii veniţi din mari depărtări, obştea întreagă s’a grăbit la mormântul lui Şaguna. Satul întreg. Numai fraţii noştri gr-catolici în ziua aceea mergeau la câmp. Până-ce pompierii comunali eşiau călări şi departe de sat întru întimpinarea archiereilor şi a mulţimii ce le urma, până atunci fraţii gr-cat, cu sepele la spinare treceau pe lângă mormânt şi pe lângă oaspeţii ce sosiau, cu o nepăsare uimitoare. Par’că pentru sufletul lui Kossuth s’ar fi făcut parastasul şi nu pentru al lui Şaguna, despre care dela preoţii puşi în fruntea bisericei surori ar trebui să ştie şi ei ceva,şi să înveţe a cunoaşte mulţimea şi măreţia faptelor lui. Au nu ştiu sfinţiile lor, că metropolitul Şaguna ce a fost la adunarea de pe Câmpul libertăţii? (Se vede că S. Lor opinează ca şi pres.part. naţional care încă a lipsit dela parastasul din Sibiiu. Red. „Tr.P.”) N’au auzit şi nu au cetit, că însuşi Şuluţiu metropolitul Blajului, i-a oferit scaunul metropolitan de acolo? Nu ştiu Sfinţiile Lor, că biserica în care slujesc e ridicată din crunta sudoare a fraţilor neuniţi, cari serbau cea mai mare serbare? N’a fost vrednic metropolitul Şaguna, ca la parastasul lui să se tragă clopotele şi dela biserica cea gr.-cat. din Răşinari?

Şi dacă n’a fost vrednic, atunci cei trei archierei nu sunt vrednici oare să fie primiţi în sunetul clopotelor?». 

Pe linia ascendentă maternă - a lui Octavian Goga -, regăsim o mare familie de preoţi. În lucrarea „Privelişti din ţară”, istoricul Nicolae Iorga scria în cap. „Răşinari”: «... Locuitorii de aici erau odinioară nişte „codreni” foarte săraci, strîngători de răşină pe care o vindeau. Apoi ei căpătară turme, din care se hrăneau mai mult decît din holde de pe acest pămînt pietros de supt muntele brazilor şi stîncilor. Întărindu-se, înlesnindu-se şi alcătuindu-se tot mai bine, ei putură dura de-a lungul celor două văi spumegătoare case de lemn bine închegate sau şi clădiri de piatră, care toate păstrează însă tipul casei de munte. Ei ajunseră oameni hotărîţi, mîndri, fără frică de „domnul”, înaintea cărora nu se prea dau în lături nici astăzi, ţinînd la hotarul lor şi la cinstea lor. (...) Preoţii au fost tot din aceleaşi neamuri, cărturari buni de cîntări şi de scrisoare. Unul, Sava Popovici Barcian, a copiat harnic cărţi de minuni şi cronografe cu un condei supţire, foarte sigur, pe la 1800. De la el veniră înainte alţi preoţi din acelaşi neam. Iar la urmă această familie cu bucurie la scris, trăind în evlavia naturii frumoase, odrăsli, printr-o mamă care s-a încercat şi ea în alcătuiri literare, pe copilandrul bălan care dă astăzi un glas puternic şi limpede durerii neamului nostru de aici, pe Octavian Goga».

În lucrarea „Fragmente auto-biografice”, Octavian Goga însuși face o descriere a satului natal: «Înainte cu cincizeci de ani şi cîteva luni (foarte multă vreme ...) m’am născut într’un sat care se chiamă Răşinari, la poalele munţilor Carpaţi şi la 12 km de Sibii, un sat frumos, o comună care n’a făcut parte din iobăgia din trecut, fiindcă era ceea ce se chema sub stăpînirea ungurească „fundus regius” şi, cum se spunea în romîneşte, în vechile noastre scrisori, în zapise, „slobod crăiesc sat”. Această comună reprezintă o puritate de rasă, absolută; 6000 de locuitori, 6000 de suflete arătau statisticile ungureşti în acestă comună şi care erau cu toţii Romîni. Jandarmii unguri erau singurii străini care se găseau în Răşinari, unde mulţi dintre ei sfîrşiau prin a lepăda haina de paznici ai ordinii, ca să se însoare acolo şi să devină Romîni. Erau deci desnaţionalizaţi de mediul absorbant.». (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Electrica Furnizare

publicare anunturi

Somarest

SEVIS

Vacanta Eurotrip
info
Palatul Brukenthal Avrig
Licitatie publica

accentmedia