Tribuna
SEVIS
2021-Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (IV): un publicist francez despre noi - aromânii, numiţi de albanezi Gogi - Albania şi „Republicile de plai”! - Două soiuri de nemurire?
Marius HALMAGHI
1465 vizualizari
2021-Anul Goga, anul tinerilor oţeliţi (IV): un publicist francez despre noi - aromânii, numiţi de albanezi Gogi - Albania şi „Republicile de plai”! - Două soiuri de nemurire?

În „Tribuna poporului” nr.129, 9/21 iulie 1898 apărea articolul „Un publicist francez despre noi”. Continuăm reproducerea: «Poate că resemnările nu sunt de cât în aparenţă, zice dl Edmond Cramaussel. Ţăranul transilvănean are în firea lui un fond de nepăsare care-l scapă de griji mari. Seara, întorcându-se acasă, zice cântecele lui melancolice ca şi când ar fi trăind într’o ţară liberă. Duminecă se’mbată de muzică şi de joc ca şi când n’ar fi existând unguri pe pământ. În România bisericele sunt în general sărace, în Transilvania însă se înalţă templuri noue în cari ţăranii se grămădesc, în haine brodate frumos, cucernici şi smeriţi. Ei îşi aleg singuri preoţii. Clerul ese din popor; e poporul însuşi şi românul îl iubeşte ca pe un lucru al său, singurul ce-i aparţine în mod absolut şi-i aminteşte ideile naţionaliste de cari nu se cade să se despartă nici-odată. Preoţii se ridică din rîndurile inferioare ale naţiunei. După terminarea şcoalei primare, fac şase ani în colegiu, apoi trei sau patru într’un institut teologic, de unde es cualificaţi. Câţiva dintre tinerii clerici îşi termină studiile la o universitate. Cea mai mare parte însă rămân în ţară şi se fac institutori şi’şi aşteaptă parochia. Când se produce o vacanţă, se anunţă concurs prin ziarele româneşti, în modul următor: „ se deschide concurs pentru sarcina de preot al parochiei... Biserica dă o casă, zece hectare de pământ, zece saci de mălaiu şi două sute de florini.* În ziua anunţată candidaţii sosesc, predică sau oficiază. Pe urmă credincioşii se duc la altar şi-şi depun votul. Noul popă se instalează în sat, unde trăeşte în chipul cel mai patriarhal, în mijlocul unei familii, de obiceiu foarte numeroasă. Dacă soartea călăuzeşte pe vre un călător la parochie, îşi vede gazda pe înserate întorcându-se de la câmp îmbrăcat ţărăneşte şi călare pe un cal de muncă. -Mulţumesc lui Dumnezeu că te-a îndreptat la casa mea, îţi zice dându-ţi mâna. Pe urmă îmbracă sutana şi devine iarăşi preot. Nimic nu poate da o ideie de respectul de care e împresurat. Ţeranii cari îl văd venind de departe, să pun în şir în faţa porţei lui, ca să-l salute, după obiceiu, toţi dela olaltă: -Ne închinăm, domnule părinte. Nici odată n’ar plăti vre-unul v’run impozit nou, ori s’ar duce la judecător, fără să treacă mai înainte pe la parochie. Popa poate obţine dela el totul, chiar fără să facă o revoluţie ... Românul transilvănean îşi refugiază toate speranţele şi toate aspiraţiunile în aceste două instituţiuni: şcoala şi biserica. Fie care român, cât de sărac, sacrifică de la cinci până la două zeci de florini pentru şcoală şi peste trei mii de şcoli particulare trăiesc astfel, luminându-i şi învăţându-i mai ales dulcea şi scumpa limbă românească, în paguba limbei ungureşti care e oficială şi totuşi necunoscută. Graţie acestor şcoli şi bisericilor, cari nu rămân nici odată nepopulate, românul crede că ungurul n’a învins încă, de oare ce sentimentul naţional subsistă şi veghează. Transilvăneanul, care urăşte pe opresor, repetă adesea: -Ah! Dacă am fi şi noi liberi, de treizeci de ani, ca fraţii noştri de dincolo, unde n’am fi noi azi! ». Într-un astfel de sat din Transilvania, la poalele Carpaţilor, s-a născut Octavian Goga, la 20 martie stilul vechi (1 aprilie stilul nou) 1881. Casa în care s-a născut Octavian Goga, este în Răşinari, pe uliţa Popilor, la nr. 778, părinţii săi fiind preotul ortodox Iosif Goga şi soţia, învăţătoarea Aurelia Goga (născută Bratu).

Pe ambele linii genealogice, moştenirea este impresionantă. În linia ascendentă paternă regăsim un neam cu puternice rădăcini aromâne, Octavian Goga fiind asumat şi recunoscut ca mare personalitate aromână, alături de mitropolitul Andrei Şaguna, marii scriitori Ion Heliade Rădulescu (remarcat ca cea mai importantă personalitate din cultura prepaşoptistă), Gala Galaction, Constantin Noica (etc.), dar şi mari politicieni: membrii familiei Mocioni, Eftimie Murgu, Emanuil Gojdu, Barbu Bellu, Pantelimon Halippa şi mulţi alţii. S-ar impune o primă concluzie, pe care o face Valeriu Papahagi în lucrarea „Viaţa culturală a AROMÂNILOR în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui de-al XIX-lea”: « ... toţi aceşti armâni vrednici au venit în Regat cu conştiinţa că România e ţara lor. Şi România a devenit ţara lor. Astăzi unii pretind că armânii ar fi o minoritate în România. E o prostie nemaipomenită!». Conștienți de latinitatea lor, aromânii s-au bucurat că sunt români, care-şi iubesc ţara, fiind printre cei mai patrioţi cetăţeni ai României. Ei nu au solicitat statutul de comunitate etnică minoritară (cu drepturi politice), neregăsindu-se între cele 18 minorităţi reprezentate în Parlamentul României.

Articolul «Albania şi „Republicile de plai”», al jurnalistului Mihai Eminescu - apărut în ziarul „Timpul” (an V, nr. 99, 3 mai 1880)-, dezvăluie opinia lui Eminescu despre organizarea albanezilor şi a aromânilor, acesta considerând „republicile de plai”, ca forme vechi de organizare, comune tuturor românilor: «Cu toată atârnarea de Împărăţia turcească, albanejii au păstrat în parte instituţiile lor vechi, constituţionale. Instituţiile acestea s-au cam diversificat la deosebitele neamuri sau plaiuri, poate în urma diversificării în confesiuni religioase. Neamurile nu plăteau dări Împărăţiei turceşti, dar erau obligate de-a intra în armată. În sine sistemul vechi al instituţiilor albaneze e democraţia în înţelesul antic al cuvântului, căci poporul exercită puterea supremă în plaiuri, în adunările sale parlamentare, numite cuvande (din lat. Conventus, româneşte cuvânt, care înseamnă şi „adunare” şi „discurs”). Plaiurile mai au, afară de aceste adunări generale, câte un sfat de bătrâni, al căror cap e în genere ereditar şi se numeşte voievod, adecă duce. Organizaţii analoge par a fi existat şi la noi până târziu, deşi izvoarele sunt foarte insuficiente...». În lucrarea „Octavian Goga”, criticul şi istoricul literar Ion Dodu Bălan (1929-2018), face o precizare într-o notă de subsol: « „... aromânii, numiţi de albanezi Gogi, treceau odată printre cei mai buni zidari în toată Peninsula Balcanică”. Cum zidarii aceştia erau obligaţi să meargă cu meseria lor în diverse localităţi, e posibil ca ei să fi ajuns şi în părţile Târnavelor şi ale Răşinarilor, unde porecla le-a devenit nume, pănă când un urmaş de-al lor a transformat-o în renume . (...) E, desigur, o ipoteză în explicarea numelui Goga, ceea ce nu exclude şi o alta, care să presupună formarea lui în spaţiul strict autohton».

Octavian Goga îşi cunoştea „rădăcinile”, o dovadă elocventă fiind chiar poezia „Strămoşii”: «Nu mor strămoşii niciodată,/ Războiul lor în noi şi-l poartă, Căci li-e ţărâna spulberată, Dar nu li-e duşmănia moartă./ Străveche, ura lor se-mparte/ Din moş în moş, din tată-n tată,/ Şi azi, de dincolo de moarte,/ Ei ne mai cer o judecată. (...) Cu mine vin, roiesc întruna/ Cei fără neam şi fără număr,/ Ce-au sprijinit întotdeauna/ Eternitatea pe-al lor umăr./ Vin cei de-o lege cu pămîntul,/ Copiii soarelui de vară,/ Eu, solul lor, le port cuvântul,/ Şi-n suflet, sfânta lor povară./( ...)/ Vă văd ... Mi-e milă peste fire/ De bietul grec cu haina ruptă:/ Ai spart o criptă-n mănăstire:/ Ca să-ţi câştigi un soţ de luptă .../ Vă văd, şi oastea mea pe-acasă/ Mi-o-ndemn încet să se strecoare:/ Vai - toată ura mea mă lasă,/ Căci sărăcia ta mă doare ... ».

Răşinăreanul Aurel Popovici-Barcianu, editor al publicaţiei „Tribuna poporului” (nr.125 din 4/16 iulie 1898), publica articolul „Necuviinţa unora” „Nemurire. Marele Andreiu. Datorinţă. Vechiul blastăm. Reşinari, 4 iunie 1898”:

«Două soiuri de nemurire îi e dată omului pământean. Aşa ne învaţă teologia şi ştiinţa naturei. Una a trupului, care se descompune şi se preface în pământ, şi în împrejurările-i date, lucrează şi pe mai departe, în natură, Cealaltă a sufletului, nemurire mai nobilă, care e continuarea fiinţei noastre spirituale, în toată a ei conştiinţă şi voinţă. Popoarele cele vechi, fiecare în felul său, după a lui judecată, dar' credeau şi ele în nemurire». (va urma)





comentarii
1 comentarii

of, of. pai cum o parte indeajuns de importanta a aromanilor din Romania nu vor sa se considere minoritate, ca sunt romani, asa si o mare parte a aromanilor din Grecia nu vor sa fie recunoscuti ca minoritate, ca se considera greci latinizati, nu non-greci. E pacat ca ambele parti gandesc asa. Si pana la urma sunt asimilati si de greci si de romani. Din moment ce esti aroman, nu esti nici grec, nici albanez, nici roman. poti sa te consideri, treaba fiecaruia, dar esti altceva decat restul romanilor sau grecilor. vii din alta cultura
06.02.2021 00:54
Din aceeasi categorie
Electrica Furnizare

publicare anunturi

Somarest

SEVIS

Vacanta Eurotrip
info
Palatul Brukenthal Avrig
Licitatie publica

accentmedia