Continental
Tribuna
2020 Dosarele patrimoniului (LIII): 3200 victime ale ciumei, în Sibiu!
Marius HALMAGHI
1032 vizualizari
2020 Dosarele patrimoniului (LIII): 3200 victime ale ciumei, în Sibiu!
- cel mai mare conducător de război ţărănesc? - trupuri vii de mîncare unor oameni …? - Ungro-Vlahia şi Ruso-Vlahia!

În lucrarea “Ghid pentru studiul istoriei medievale” (Roma, 2004, trad. Radu Gâdei, 2007), Paolo Cammarosano preia un motto sugestiv din “Opera de trei parale” (Bertold Brecht): “Pentru că unii se află în beznă/ Alţii se află în lumină/ De văzut se văd cei aflaţi în lumină/ Nu şi cei aflaţi în beznă”. Istoria evului mediu sibian prezintă încă multe “secrete”, pentru majoritatea contemporanilor. După moartea lui Neagoe Basarab, văduva Despina Miliţa (fiica lui Ioan Brancovici al Serbiei şi nepoata mitropolitului Maxim) s-a refugiat la Sibiu, aici crescându-şi cele două fiice, fiind ocrotite de vărul ei, Ludovic al II-lea al Ungariei şi Boemiei. Cu sprijinul acestuia, ele au fost căsătorite: Ruxandra cu Radu de la Afumaţi (domnitorul Ţării Româneşti). iar Stana cu Ştefăniţă Vodă (domnitorul Moldovei). Pentru a cunoaşte obiceiurile epocii, trebuie amintit darul de nuntă al sibienilor, primit de Radu de la Afumaţi (nunta a fost în 21 ianuarie 1526): «1 boloboc de vin, 20 de boi de tăiat şi
8 căruţe de lemne». În lucrarea “Ţinutul sibian în lumina istoriei”, Aurel Dumitrescu-Jippa şi Nicolae Nistor au prezentat şi complexi­tatea relaţiilor dintre ţări: «Radu de la Afumaţi care grupase în jurul său o mişcare populară antiotomană, biruie pe turci în 1522 cu ajutorul lui Ioan Zápolya. În anul următor, la o revenire a turcilor, Radu de la Afumaţi, găzduit vremelnic lîngă Sibiu în comuna Şura Mare, ruga magistratul să-i îngăduie să treacă munţii prin “districtul Săliştii” pentru a-şi recuceri tronul (…) Alianţa lui Radu de la Afumaţi cu Sibiul în lupta contra turcilor se chezăşuia şi prin trimiterea familiilor logofătului Harvat şi a altor boieri, cu tot avutul lor la Sibiu, pe timpul desfăşurării operaţiunilor din Muntenia contra lui Mehmet Beg. Voievodul scria sibienilor, în 1526, rugîndu-i să lase familiile boiereşti să se întoarcă în ţară “şi să piarză pe un lotru ce s-a ridicat printre dînşii împotriva domnului”». În 1554, printre cele 3200 de victime ale ciumei din Sibiu, s-au numărat preotul paroh Paul Wiener (primul superintendent evanghelic), dar şi doamna Despina, călugărită cu numele Maica Platonida, la schitul Ostrov (primul schit de călugăriţe muntean); ea a fost înmormântată în biserica mănăstirii Curtea de Argeş.

Semnele sfîrşitului Ungariei medievale
s-au ivit încă din timpul domniei lui Neagoe Basarab, Transilvania fiind zguduită de răscoala nobilului secui Gheorghe Doja - Makfalvai Dózsa György. În cartea “Chipuri din hronicul Neamului”(1977), istoricul Ioan Chindriş prezenta “Carneficiul lui Doja”:
«… Iar acest Gheorghe Doja, cel mai mare con­ducător de război ţărănesc din istoria lumii, avea şi el un suflet în acea zi de 20 iulie
a anului 1514, cînd l-au dus în lanţuri spre tronul înroşit în foc. (…) Gheorghe Doja a dezlănţuit, totuşi, tempesta răscoalei dintr-o compasiune adîncă pentru cei năpăstuiţi. Cît despre el, mărturiile ni-l înfăţişează ca pe un soldat liber, fără casă şi familie, merituos în luptă pînă la a fi chemat în fruntea unei oştiri de 40.000 de oameni. Şi dacă acest transilvănean ar fi fost îmboldit doar de îndemnurile vitejiei, atunci ar fi îndreptat oastea cruciată către Stambul, către lupta cu turcii, şi - cine ştie? – poate un nou Iancu de Hunedoara s-ar fi înscris în analele istoriei acestor locuri, în persoana omului care-i semăna pînă şi la făptură cneazului din Hunedoara. Dar, vai! acasă la el, în Transilvania, prin satele de unde şi-a adunat Doja ţăranii cruciaţi, domnii de pămînt şi-au slăbozit din nou prigoana. Istoria consem­nează cu silă uluitorul act de neghiobie politică de la 1514: ca să-şi poată lucra moşiile, nemeşii cer să se desfacă oastea ţăranilor cruciaţi. Cu Semiluna la porţile Europei de mijloc, se cere desfacerea unei oştiri de 40.000 de oameni tari şi căliţi, căci moşiile trebuiau lucrate! Şi pentru că ţăranii-ostaşi adunaţi de Doja pe cîmpul Rákosului refuză să se întoarcă, li se schingiuiesc şi batjocuresc familiile. Femei prinse în jug în locul animalelor. Copii murind la marginea tarlalei domneşti. Lugubru dans al egoismului nobililor, împingînd ţările la marginea prăpastiei. Şi Doja a priceput atunci care este duşmanul de mai aproape şi – o spun documentele – s-a înfiorat de amarul celor obidiţi. O ameţitoare carieră ostăşească e părăsită pentru totdeauna. Un destin de eroism nou i se deschide înainte. Şi 40.000 de ţărani maghiari şi români, organizaţi în mod militar superior, îşi dezlăn­ţuie sentimentul revoltei într-un război popular cum – cred – n-a mai cunoscut isto­ria. Blestemăţia de la 20 iulie 1514 îmi zădărniceşte întotdeauna dialogul intim cu acest impresionant erou al dreptăţii omeneşti. Aş vrea să mă apropii de inima oşteanului colţuros şi milostiv pînă la a dezlănţui un război pentru un plînset de copil, dar între el şi mine se interpune întotdeauna carneficiul. Cruzimea arderii de viu şi a tăierii lui spre ospăţ canibalic îmi dă sentimentul unei căderi logice, oprindu-mi răsuflarea la tabloul terifiant al sfîrşitului. O mîrşăvie mai mare decît s-ar crede: imaginea aceasta de abator exclude atitudinea umană în faţa morţii, furîndu-i eroului compasiunea posterităţii, ce se opreşte la pragul ororii. “Am ajuns la o culme pe care nu o vom mai depăşi, dacă dăm trupuri vii de mîncare unor oameni, împotriva voinţei lor”, nota cu amărăciune contemporanul Ioan Sommer, un cunoscător al evului mediu. Trebuie să cuprindem cu mintea întreaga abjecţie a morţii cu care l-au învrednicit opresorii norodului, trebuie să ne rănim adînc conştiinţele cu gheara acestei abjecţii, spre a o putea accepta şi învinge. Căci dincolo de ea se săvîrşeşte trecerea în nemurire a unui suflet mare şi frumos, care merită contemplarea noastră… Gheorghe Doja, coroană de foc a martiriului pentru cei mulţi». Urmările răscoalei se cunosc, armata nobililor ungari - slăbită de conflictul intern, a fost zdrobită la Mohacs (29 august 1526), Ungaria fiind transformată în paşalâc.

În “Românii şi puterea în Regatul Ungariei medievale (secolele XIII-XIV). Din mâinile valahilor schismatici”, istoricul Ioan Aurel Pop prezenta ţinuturile conduse de români, popor care cu greu a reuşit să iasă din bezna evului mediu: « …cele două voievodate româneşti, locuite şi conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Ţara Românească) şi Valahia Mică (Moldova) sau Ungro-Vlahia (Vlahia dinspre Ungaria) şi, respectiv Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia) ... Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică “Ţara Românească de dincoace de munţi”, iar dintr-o serie de documente latine din preajma anului 1500 referitoare la Banat sunt pomenite judecăţi făcute nu după “dreptul românesc” ca de obicei, ci după “dreptul Ţării Româneşti” (ius Valachie)». Puţini istorici contemporani mai amintesc de “Statutele Ţării Făgăraşului” (1508) sau despre Statutele municipale ale saşilor din Transilvania (1583). Magistratul sas Felix Sutschek (n.1925, din 1989 stabilit la Stuttgart) prezintă o “privire asupra trecutului vieţii juridice în Transilvania”, în lucrarea “Statutele municipale ale saşilor din Transilvania” (1997). În prefaţă, judecătorul dr. Gheorghe Vâja preciza: «În Transilvania Voievodat (1111? - 1526) şi Principat (1540-1691) izvoarele de drept au fost cutuma şi legea. În ce priveşte cutuma, exista un vechi drept cutumiar românesc, (Jus Valahicum) codificat în Statutele Ţării Făgăraşului din anul 1508, dreptul populaţiei maghiare, al populaţiei secuieşti şi al populaţiei săseşti. Legea – dreptul scris – a fost materializată: în primul rând în decretele regale, în privilegii regale ori princiare, statute, convenţii, coduri şi colecţii. Dreptul cutumiar, în decursul timpului, a fost parţial codificat şi cuprins în categoria izvoarelor scrise»

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

ULBS

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia