Tribuna
PNL
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXXVI): regulele polemicii corecte şi demne!- singurul poet subiectiv al tinerilor? - E ca un fel de poliţie socială, literară, ştiinţifică! - acel monstru estetic?
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXXVI): regulele polemicii corecte şi demne!- singurul poet subiectiv al tinerilor? - E ca un fel de poliţie socială, literară, ştiinţifică! - acel monstru estetic?

Articolul «“Credinţe” de Iosif» al istoricului Nicole Iorga - apărut în revista “Sămănătorul” nr. 46 (13 Novembre 1905) – dezvăluie personalitatea poetului Stefan Octavian Iosif, membru fondator al Societății Scriitorilor Români. Continuăm reproducerea: «E acelaşi simţ ascuţit pentru tot ce e taină, pentru tot ce e duioşie, pentru tot ce e amurg, penumbră, luminiş de lună, freamăt, şopot în lumea lui Dumnezeu şi în lumea oamenilor, aceiaşi amintire sigură a lucrurilor străvezii, învăluite, trecătoare, aceiaşi gîcire a mişcărilor ascunse ale sufletului altora fiindcă le află şi în conştiinţa amănunţită a sufletului său, aceiaşi putinţă de a se strămuta oricînd, de-a dreptul şi cu cea mai mare uşurinţă, în acele lumi ale trecutului, ce a fost, şi ale legendelor, care nu pot să fie, unde nu pot răzbate şi trăi decît puţine firi de scriitori; e aceiaşi măiestrie în a putea primi în sine sufletul poporului apropiat de nătură şi a putea vorbi, ca de la sine, ca şi cum n’ar cunoaşte şi n’ar întrebuinţa altă limbă, acest minunat graiu de icoane nouă, de apropieri neaşteptate, de armonie aşa de firească şi totuşi aşa de meşteşugită.

*Volumul e alcătuit la întîmplare, - în orice cas nu după urmarea în timp a bucăţilor. Ele se pot împărţi însă, adecă ele se desfac de la sine, în: cîntece, icoane din natură şi legende. Unitatea între ele o statornicesc acele însuşiri ale poetului pe care am voit să le schiţez mai sus. Neîndoielnic că Iosif e astăzi singurul poet subiectiv al tinerilor, singurul dintre adevăraţii poeţi care poate vorbi şi pentru sine. Sînt, în adevăr, foarte frumoase şi acele cîntări, acele imnuri pline de avînt ale lui P. Cerna, dar, tocmai fiindcă sînt imnuri, tocmai fiindcă în ele sentimentul iese din hotarele sale, înneacă duioşia de la început şi zboară iute către înnălţimile sublime ale teoriilor şi ipoteselor filosofice, - tocmai de aceia ele nu sînt “cîntece”. Cînd, pe de altă parte, Goga ni vorbeşte despre bucuriile şi durerile sale, şi nu ale poporului său, simţirea e prinsă şi atunci în strălucitoare zale grele, şi acolo unde fără aceasta inima ar fi mişcată, gîndul admiră. Pe cînd nu se poate cînta mai adevărat, mai uşor în desfăşurarea formei, mai adînc şi mai comunicativ în fond, o iubire de acele care prefac toată viaţa, decît cum cîntă Iosif în paginile închinate fericirii sale.

Icoanele sînt culese în Carpaţi. Carpaţii de aici sau de dincolo?

Poetul numeşte apa Prahovei, dar aceasta n’are însemnătate. E, în schiţe de lumină şi albastru sau de aurite apusuri de soare sau de nopţi ţintate cu stele, viaţa muntelui nostru. În aceste descrieri, în care şi forma se mlădie după sufletul popular, chiar faţă de cele mari şi sfinte, - e aceiaşi nevinovăţie duioasă ca în pînzele maestrului Grigorescu, e aceiaşi idealisare care nu vrea să prindă lucrurile pe care le dezmiardă atingîndu-le. Iar legendele, baladele de zmeoaice, de fete de Domn ce mor de jale, de voinici ce merg în luptă, de lebede vrăjite, de flăcăi robiţi de farmece, - par desfăcute, nu ca ritm sau ca rimă sau ca nume şi vorbe, ci ca întregime a simţirii diafane, din fragmentele epopeii româneşti.

Faţă de “Patriarhale”, faţă de cîntarea lui Ştefan-cel-Mare, acest volum nou are fără îndoială noutatea sa. Şi acei cari ar fi bucuroşi să însemne sfîrşitul carierei literare a lui Iosif vor avea de sigur şi alte surprinderi. N.Iorga».

Şt.O. Iosif  scria poezia „Dor de ţară – Daină din Livania” apărut în revista literară săptămânală „SĂMĂNĂTORUL” – anul al II-lea, volumul III, nr. 43 din 26 octombre 1903: «Aş vrea s’adorm, să dorm mereu,/Şi n’aflu loc în nici o parte./ Şi dor mi-e, dor de satul meu,/Şi satul meu e-aşa departe!/ Şi-aş vrea să merg, să merg mereu/ Şi dor mi-e, dor mi-e de-o grădină,/ Grădină mândră’n satul meu –/ Acolo aş găsi hodină./ Acolo vîntul pe’nserat/ Adie dulce şi suspină, -/ Ş’aş tot dormi netulburat/ Sub flori de cimbru şi sulfină. St. O. Iosif».

În contextul apropiatelor alegeri, este oportună publicarea articolului istoricului Nicolae Iorga „Originea şi margenile polemicilor”, apărut în revista literară săptămânală „SĂMĂNĂTORUL” volumul III, nr. 39 din 28 septembre 1903:

«Binevoitori ai acestei reviste, cari sînt în acelaşi timp şi apostoli dezbrăcaţi de patimi ai culturii româneşti, aprigi apărători ai bunelor moravuri şi bunelor maniere, ne-au înfruntat adese-ori, spre învăţătura noastră şi folosul presei literare, pentru nedreptatea şi lipsa de cuviinţă a atacurilor noastre. Am fi adecă, între neprihăniţii şi neătîrnitorii noştri confraţi zilnici, săptămînali, lunari şi mai rar de cît lunari, nişte perverşi rătăciţi, fără măsură în nişte lupte literare lipsite de rost. Şi e un strigăt de uimire indignată printre surate, o harnică arătare cu degetul, un dopros şi o pâră pornite din inimi tot aşa de curate ca a nevestei lui Putifar, care, cum se ştie, a pîrît şi ea ... Aceasta mă îndeamnă a vorbi despre regulele polemicii corecte şi demne.

Polemică înseamnă luptă. Polemisează omul cinstit care descopere o faptă rea sau o socoteală şireată, o momeală cu meşteşug. Polemisează acela care se vede atacat fără dreptate şi-şi apără numele bun.

Polemisează acela care înfăţişează idei ce i se par mîntuitoare, dar a căror isbîndă o vede ameninţată de cine nu înţelege sau nu vrea să înţeleagă. Polemisează omul de gust în potriva celor ce mint lumea cu frumuseţi false şi nesănătoase. Polemisează omul de ştiinţă serios contra flecarilor. Aceasta e polemica bună, pe care ai datoria de a o începe, de a o urmări, de a o duce la capăt. E ca un fel de poliţie socială, literară, ştiinţifică.

Ea n’are nimic a face cu polemica intereselor personale jignite sau a vanităţilor atinse, cu aceia care se războieşte din invidie, josnic simţ de răzbunare, sau chiar din mania vrednică de milă de a face rău.

Asemenea luptători n’au steag, sau nu îndrăznesc să scoată la iveală pe cel adevărat.

E o zadarnică sfărîmare a păcii dintr’o societate, un tărăboiu ordinar, o zgomotoasă petrecere de tîrîie-brîu. Dacă acel care săvîrşeşte delictul e un om deştept, un scriitor de talent sau un glumeţ cu haz, lupta e dusă cu ştiinţa efectului ce se urmăreşte şi poate să ajungă scopul nevrednic de a terfeli o reputaţie în ochii celor mulţi, cari socot că adevărul strigă mai tare decît minciuna; dar ea rămîne, fără deosebire de însuşiri la representanţii ei, o faptă rea, urîtă. Aceasta în ceia ce priveşte motivele.

Cît despre hotarele peste care luptătorul nu ar fi îngăduit să treacă, ele nu se schimbă după împrejurări, cari sînt felurite dacă un agent al puterii publice e dator să fie omenos şi faţă de cel mai cerbicos pungaş, polemistul care denunţă şi înfierează e ţinut să înlăture ori-ce slăbiciune cînd îşi îndeplineşte datoria, care e distrugerea totală a nedreptăţii, neadevărului şi urîciunii. Căci nu e vorba de d.X sau Y, care e bălan sau brun, care e tînăr sau bătrîn, care îţi e rudă ori nu, de la care te poţi aştepta la sprijin în carieră sau la huiduituri de stradă, ci de lucruri care nu se cade să fie, fiindcă sînt urîte, fiindcă sînt falşe, fiindcă sînt nedrepte, şi otrăvesc lumea, în care se strecoară.

Poate fi vorba atunci de răutate sau de cruzime? Însă, alături de fapta ce chiamă distrugerea dreaptă asupră-i, e omul care a scris, a spus, a făcut acel neadevăr, acel monstru estetic, acea falsificaţie.

Osînda trebuie să-l cuprindă şi pe dînsul şi în ce măsură? » (va urma)

Marius HALMAGHI





comentarii
2 comentarii

In afara de vizualizari, exista cititoti pe bune ale acestor articole?
14.09.2020 21:14
Da, există.
wj
15.09.2020 09:41
Din aceeasi categorie
Sibiu Guitar Meeting

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

anunt-incepere-proiect-139830-final

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia