Tribuna
PNL
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXXII): de unde vine superioritatea ...? - să vadă şi să înţeleagă monumentele! - dăruite de un Dumnezeu părtenitor? - un îndemn de a cugeta!
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXXII): de unde vine superioritatea ...? - să vadă şi să înţeleagă monumentele! - dăruite de un Dumnezeu părtenitor? - un îndemn de a cugeta!

Continuăm reproducerea articolului privind „Literatura de călătorii”, apărut în „Sămănatorul 1906 anul V, nr. 22 ( 28 maiu  1906): «De la toate aceste naţiuni, din toate aceste provincii ale lumii, trebuie să avem ştiri, orînduite frumos şi cuminte, din partea unor oameni cari cunosc în adevăr şi locurile şi oamenii, cari au trăit în mijlocul lor, s’au împărtăşit de viaţa lor, au ştiut să vadă şi să înţeleagă şi, pe lîngă acestea toate, şi, poate chiar mai presus de ele, n’au uitat nici în clipa observaţiei, nici pe urmă, cînd şi-au aşternut scrisul, ţara lor, pentru binele şi folosul căreia, mai ales, trebuie să trăim cu toţii. Mă gîndesc întâiu la acel vechiu boier, depărtat de noi, Constantin Radovici din Goleşti, - zice el, în titlul cărţii sale, pentru ca numele să-i sune cam după potriva numelor de nobili cu de şi von din „Europa”, - la acel Dinu Golescu, cum îi ziceau toţi în ţară, care deschide şirul scriitorilor ce au vorbit neamului nostru de rosturile străine, din lume. Întâmplarea-l adusese a vedea cele din „lăuntru”, marea întindere felurită a continentului, de la Braşov pănă la Geneva; voia să-şi dea la şcoală străină copiii, şi de aceia-şi suflecase de drum lung giubeaua de „arhon” din „protipendadă”. Nu era pregătit pentru a se putea desluşi răpede asupra atîtor şi atîtor lucruri nouă. Dar a deschis ochii mari, n’a pierdut nici-o clipă din călătoria sa, şi-a încordat toată puterea unei adevărate isteţimi şi pătrunderi, şi astfel a ajuns îndată să înţeleagă cele două lucruri hotărîtoare, pe care aşa de dese ori le uită călătorii noi, cu mult mai învăţaţi şi mai purtaţi prin lume: că în Apus e mai bine decît la noi şi că superioritatea, cîtimea mai mare de fericire omenească vine din muncă îndărătnică şi din bună rînduială.

De ce nu tipăreşte cineva din nou preţioasa „Însemnare a călătoriei” acestui boier cuminte?

Din nenorocire, nu s’a găsit cine să-l urmeze. Tinerii au plecat în curînd cu droaia ca să se pregătească pentru viaţă acolo, în străinătate. Petrecînd în Paris sau, mai rare ori, în Germania, ei au ajuns a crede că toate cele ce se văd în străinătate sînt lucruri fireşti, neapărate, dăruite de un Dumnezeu părtenitor. Cu ele erau şi ei acuma deprinşi tot aşa de mult, cum părinţii lor fuseseră deprinşi cu împrejurările de la noi. Ce vedeau în ţară foştii studenţi parisieni, li se părea barbar, ciudat, interesant mai mult prin coloarea specială a sălbăticiei. În ruptul capului, n’ar fi fost în stare să scrie despre Franţa, despre Germania pentru Romîni, în româneşte; mai curînd, ca cine ştie ce vîntură-ţară, ar fi fost în stare să scrie franţuzeşte ori nemţeşte pentru Apuseni despre locuitorii înnapoiatelor principate ale Dunării. Aşa se explică pentru ce, într’o vreme cînd întîlniai mai în orice parte din Europa Romîni dintr’o generaţie nouă, aceste călătorii au lăsat aşa de puţine urme în literatură. Abia dacă a dat Alecsandri ceva, rînduri uşoare de glumă fără haz, despre păţaniile sale în Africa; încolo, ce ni-au lăsat chiar un Bălcescu, un Ion Ghica? Bolintineanu a scris despre elementul românesc din Macedonia numai pentru că-l dusese acolo dorul său firesc de vlăstar al Aromînilor. Alt rînd de scriitori, cel de la 1870, a dat paginile, puţine şi în fugă turnate, ale lui Filimon despre drumul său prin Ungaria şi Germania. N’avem pănă atunci o singură călătorie în Italia. Cu venirea la cîrma culturii noastre a junimiştilor n’a mers mai bine. Iarăşi scriitorii ştiau aşa de bine Apusul, încît prin minte nu li trecea să-l descrie unui public restrîns, de oameni cari şi ei mergeau foarte des pe acolo. Doar o răpede vedere a Neapolei calde de d. Slavici. Generaţia noastră are alte păreri. Ea e în adevăr din România, şi-şi simte legăturile cu poporul românesc. Pentru a-i folosi, ea n-a lăsat la o parte nici acest mijloc al descrierilor de călătorii.

Autorul acestui articol, din partea lui, n’a uitat să spuie alor săi despre orice parte din lume a avut norocul să vadă. Despre Anglia, n’aveau însă chiar nimic. Puţini se şi duc acolo! Între aceia s’a întîmplat să fie şi D.N. Mihăescu care iscăleşte Nigrim. D-sa a scris versuri care n’au răzbătut, de şi, fără îndoială, nu e lipsit de talent fratele acelei poete moarte în tinereţă care ni-a lăsat cîntece de tot frumoase. A compilat apoi scrieri de economie politică asupra cărora nu s’a îndreptat multă luare aminte. Cea mai bună lucrare a sa e de sigur cea de azi despre Londra.

E foarte exactă, împărţită cu meşteşug, şi forma, tot-deauna vioaie, se ridică une ori la adevărate înnălţimi sau se împodobeşte cu cîte o comparaţie în adevăr frumoasă. Oricine va lua cartea în mînă, n’o va lăsa pănă la capăt.

Şi el se va alege cu multe cunoştinţi nouă şi cu un îndemn de a cugeta la alte forme ale vieţii politice, sociale, economice şi culturale decît acelea cu care sîntem obişnuiţi. Fără să aibă noutate, fără să fie ţesută strîns, ea e totuşi, hotărît, interesantă şi folositoare. Şi pentru autorul ei, şi pentru alţi tineri un cîmp de lucru răsplătitor se deschide în această direcţie. N.Iorga.»

Arta de a construi a fost una din temele dezbătute în presa românească, la începutul sec. al XX-lea.

Invităm cititorii „Tribunei” să cunoască începuturile dezbaterii unor aspecte legate de specificul identităţii naţionale, în articolul „Arhitectură românească!”( revista ”Sămănatorul” 1906 anul V, nr. 38 din 17 septembre 1906): «Tot mai mult se vorbeşte de artă românească, în cărţi, în articole şi chiar în gazete; pe lîngă stilul Ludovic al XV-lea, pe care-l iubeşte şi-l răspîndeşte în clădirile bucureştene d. arhitect Berindeiu, se caută a se amesteca în zidirile nouă elemente împrumutate de la bisericile noastre cele vechi. La Expoziţie se văd în toate părţile ciubuce, ocniţe, stîlpi cu capitelele înflorite, pridvoare, copereminte ţuguiate, făcute din şindilă; arhitecţii au căutat să culeagă din vechea noastră artă cît mai mult pentru a da o înfăţişare „naţională” pavilioanelor a căror construcţie li s’a încredinţat. Străinii sînt înrîuriţi în chip plăcut de vederea atîtor lucruri nouă şi, fără îndoială, frumoase. Cu, un alt prilej, va fi, putem crede, şi mai bine. Dar, la fiecare silinţă de-a se întrebuinţa în arta noastră nouă moştenirea de frumuseţă specială pe care ni-a lăsat-o un lung trecut de muncă, se vede bine cîtă greutate întîmpină în căutarea inspiraţiei româneşti arhitecţii de astăzi, din generaţia tînără: înţelegi uşor că ei ar fi voit să facă mai bine, cu mult mai bine de cum au făcut.

Dar nici-unul din ei n’a făcut o şcoală de arhitectură românească, şi în noul aşezămînt de învăţătură care poartă acest nume, n’a pătruns încă studiul amănunţit şi luminos al vechiului nostru meşteşug de a clădi.

Dacă ei ar fi urmat un curs consacrat acestei ramuri de căpetenie a unei pregătiri speciale pentru ţara noastră, de sigur că ar înţelege altfel arhitectura tradiţională, religioasă şi profană şi că nu s’ar opri numai la dibacea imitare a podoabelor şi amănuntelor. Resultatul ar fi şi mai bun, dacă şcolarii ar face, supt conducerea unui profesor mai priceput în asemenea lucruri, o mare călătorie în vacanţe care i-ar pune în stare să vadă şi să înţeleagă monumentele cele mai însemnate ale timpurilor de originalitate în clădire.» (va urma) Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
qhouse sibiu

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

Comunicat lansare „Inovare prin informatizare la nivelul Consiliului Judetean Sibiu

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia