Tribuna
PNL
2020 - Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXXI): Elisabethstadt sau Ebesfalva, satul cu cîni? - starea şi rostul nostru? - Cunoaşterea ţerilor străine ... - iubirea cucernică pentru datini!
Marius HALMAGHI
1322 vizualizari
2020 - Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXXI): Elisabethstadt sau Ebesfalva, satul cu cîni? - starea şi rostul nostru? - Cunoaşterea ţerilor străine ... - iubirea cucernică pentru datini!

În lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (vol.II. 1906), istoricul Nicolae Iorga a prezentat şi Dumbrăveniul Ţinutului Târnavelor”: «De demult era numai unul din satele lui Apaffy Craiul, ca şi Blajul: pe atunci el era pentru Ungurii din el Ebesfalva, «satul cu cîni», şi din acest nume Romînii, cari li se tot înmulţiau în coastă, au făcut pe acela, destul de urît, de Ibaşfalău. Supt Austriaci însă, Guvernul a voit să înnalţe satul de pe Tîrnavă la o mai mare însemnătate, chemînd în el pe Armenii veniţi din Moldova, cari trecuseră la Unirea cu Roma. Ei au zidit o mare biserică şi lângă ea s’a întemeiat un gimnasiu; acesta e unguresc şi ritul armenesc abia se mai ţine’n samă la biserică; Armenii aproape nu-şi mai ştiu limba. Iar tîrguşorul, botezat pompos, cu acest prilej şi după o rea tălmăcire a numelui vechiu, Elisabethstadt, a rămas un sat mare cu o piaţă de clădiri orăşeneşti, - un fel de Blaj fără viaţa şi caracterul naţional din acesta. Ibaşfalăul-Elisabethstadt se vede de departe prin turnurile bisericii armeneşti, prin clădirea cu trei rînduri a gimnasiului şi prin vechiul castel apaffian de lîngă dînsul. Tîrnava se trece pe un pod de lemn, şi de cellalt capăt cei cu trăsuri au să dea o vamă a podului însuşi şi o alta pentru pavagiu, pentru «floaşter», spune Romînul care aşteaptă acolo. Printre case ca ale Şaroşului şi Brateiului, ajungi îndată în piaţă. E mare şi pavată; biserica samănă cu cea din Blaj, decît care e însă ceva mai încăpătoare şi are o faţadă mai bună. Castelul apaffian se ascunde într’o grădină umbroasă, care cuprinde şi turnul ce slujeşte de închisoare preventivă, - căci în castelul însuşi a fost aşezat un tribunal.

Gimnasiul pare tăcut şi mort, cu cele trei linii de fereşti ce încunjură păreţii goi. Romîni sînt vre-o mie în Ibaşfalău, faţă de îndoit mai mulţi străini. Sînt tot oameni săraci, la cari se alipesc Ţiganii, încă mai despoiaţi. Aceştia din urmă se ţin de biserica unită, care are o clădire frumoasă, în vecinătatea bisericii calvineşti, cu care se întrece din turn. Ibaşfalăul e şi reşedinţa unui protopop greco-catolic. Neuniţii şi-au căpătat mai de curînd o căsuţă de închinare, fără turn.

Cea mai veche biserică a noastră a fost însă la cimitirul de astăzi, şi acolo slujia între păreţi de lemn pe la 1730 popa Pătru, al cărui nume e pomenit în cărţile bisericeşti ce se mai păstrează încă la Uniţi.* Între înlesnirile orăşeneşti ce se pot afla în acest Elisabethstadt sau pe ungureşte Erszebet-város e şi o cupea în toată forma, ba încă una cu trei cai.

Am tocmit-o pană la Sighişoara, şi călătoria cu acest aparat mă face două ceasuri întregi uimirea ţerănimii de toate limbile, din sate şi de pe drumuri. Pare că ar fi plecat din Ibaşfalăul său însuşi Vlădica Armenilor supuşi Papei.

Drumul trece înnapoi cursul lat şi lin al Tîrnavei-Mari, care merge în sus, îngustîndu-se. În satul care poartă pe tăbliţa din capăt numele unguresc de Holdvilág, Romînii s’au aşezat de mult prefăcîndu-l tot mai tare într’un Hoghilag de cucerire: supt această formă l-am aflat într’o notiţă din 1732 pe una din cărţile de la Ibaşfalău, mulţămită «finului Andreiu, ficiorul lui Comşe şi soţiei sale Petcăi», cari au ajutat cu zece «florinţi ungureşti» la cumpărarea ei. După un lung drum printre dealuri tot mai încurcate şi mai bine acoperite cu păduri, străbatem satul «Danos», care e Daneşul nostru, mai mult românesc. Aici se vede lesne cît de mult am înnaintat. După şirurile caselor săseşti cu podoabele de tencuială obişnuită se văd alte locuinţe în aceiaşi uliţă de căpetenie, tot aşa de mari şi de bune, cu zidul lor de piatră şi coperişul lor de ţigle nouă, dar care poartă într’o firidă a triunghiului de sus crucea noastră, cu o singură ramură în lat sau cu două, văpsită în toate chipurile şi purtînd la mijloc o aureolă de altă coloare. Astfel de gospodării triumfătoare, care merg pănă departe, şi le fac cei ce lucrează în America, de unde trimet bani necontenit, sau se întorc ei înşii pe la neveste, aducînd o însemnată agonisită, ce-i pune într’un rînd cu Saşii. Iar lîngă aceste case-model, la care se lucrează şi acum, vechea viaţă a sătenilor noştri se vede în acele nenorocite adăposturi acoperite cu miţe de stuh care mărgenesc stradele înguste şi întortochiate ce suie la deal, spre biserică. După Daneş, dincolo de un deal înnalt şi greu, te afli pe buza de sus a unui circ prins din toate părţile de înnălţimi învălmăşite, sămănate cu copaci răzleţi sau îmbrăcate cu pădure. La capătul unei strîmtori ai de-odată în faţă Sighişoara, unul din centrele mari ale Săsimii. Nici-unul nu se poate asemăna cu dînsa ca frumuseţă a orînduirii, ca păstrare bună a stradelor şi caselor de odinioară, ca linişte şi curăţenie în împrejurările de astăzi (...)».

În vremea marilor vacanţe, toţi românii îşi aleg cu grijă traseul de vacanţă şi agrement. Reproducem un articol privind „Literatura de călătorii” la începutul sec. XX, apărut în „Sămănatorul 1906 anul V, nr. 22 ( 28 maiu 1906): «Literatura de călătoriicu prilejul „Londrei” d-lui Mihăescu. Cunoaşterea ţerilor străine, nu a unei singure ţeri, ci a cît de multe, este o nevoie pentru noi. Dacă ne oprim asupra civilisaţiei francese singure, şi încă asupra acelei forme, puţin francesă şi mai curînd general europeană, ce se întîlneşte la Paris, vom avea despre Apus şi cultura Apusului, păreri cu totul neîndestulătoare. Anumite instituţii, anumite forme, anumite sentimente dominante şi idei conducătoare se întîlnesc de o potrivă în tot largul străinătăţii pe care voim să o urmăm. Le poţi afla şi la Berlin şi la Paris şi la Cristiania şi la Neapole. Afară de aceste elemente de viaţă însă, sînt altele, atîtea altele care trebuie căutate numai în anumite ţeri, unde ele s’au ivit în chip firesc din însăşi dezvoltarea poporului care le stăpîneşte astăzi. Şi ele nu ni sînt nefolositoare. În mai mult decît o privinţă, starea şi rostul nostru se asamănă cu starea şi rostul ţerilor acelora. Nu putem trece, deci, cu vederea ceia ce au urmărit şi au izbîndit ele. A nu împrumuta e cu neputinţă; a împrumuta numai din lumea îngustă a lucrurilor bune pentru orice popor, e a ni înţelege foarte sărăcăcios nevoile şi menirea. După ce am primit un anume lustru de suprafaţă, care e deosebitor pentru vremea noastră, trebuie să ne îndreptăm, pentru a ni întregi şi desăvîrşi civilisaţia cea nouă, la realităţile felurite ale neamurilor de astăzi. Cele mari ne pot învăţa une ori tot aşa de bine ca şi cele mici, cele rămase în urmă ca şi cele une ori tot aşa de bine ca şi cele mici, cele rămase în urmă ca şi cele înnaintate în cultură.

În afară de unele formule şi înfăţişări pe care ne-am grăbit să le luăm, Francesul din burghesie, cel din provincie, cel de la sate ne poate învăţa economia cea bună, înfrînarea poftelor cheltuitoare, mărgenirea potrivit cu veniturile, filosofia smerită, dar prielnică a ciorapului de lînă în care se grămădesc gologani pentru a se preface în aur stăpînitor. Dar Bulgarii ni pot da priveliştea, întovărăşită pentru noi de grele mustrări de cuget, a unui popor care se razimă pe cei mulţi şi săraci ai săi, şi nu pe cîţiva puţini şi bogaţi cari-şi hrănesc scînteierea din seva vieţii stratelor adînci. De la Engles să căutăm a lua avîntul încrezător în muncă, iubirea cucernică pentru datini, credinţa în ceva care e mai mare decît omul; dar Norvegianul ni poate da, din partea lui, exemplul mulţămirii patriarhale şi nemărgenitei iubiri pentru patria cea mică, pentru sătucean, pentru tîrguşor, pentru Marea îngustă a fiordurilor şi pădurile sărace ale muntelui aspru, pentru bietul lan de pîne stoarsă cu greu din pămîntul pietros. Ni pot ajuta spre o adevărată creştere naţională în sens larg şi modern pănă şi popoarele care au făcut lucruri netrebnice şi rele de care trebuie să ştim a ne feri: Chinesii încremeniţi în închinarea de ei inşii, Sîrbii sfărîmaţi în bande politice care se ucid fără milă, necruţînd nici pe suveran, Turcii cari cred că numai din amintiri vechi şi fără muncă nouă, cu toate mijloacele timpului se poate ţinea un popor.» (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Sibiu Guitar Meeting

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

anunt-incepere-proiect-139830-final

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia