Tribuna
PNL
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXX): Mediașul … un frumos Ţinut roditor - Acest simbol al privilegiilor a fost însă sfărîmat
Marius HALMAGHI
1852 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXX): Mediașul … un frumos Ţinut roditor - Acest simbol al privilegiilor a fost însă sfărîmat
- ... nodul de clădiri istorice al cetăţii săseşti!

 

Continuăm reproducerea selectivă din lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (vol.II. 1906), istoricul Nicolae Iorga oferind cititorilor „Tribunei” posibilitatea descoperirii „Ţinutului Târnavelor”, la începutul sec. XX:

«Căci aici în Blaj sînt iarăşi între dînşii, în laturea unde ei, desfăcuţi de Romînime, se razimă pe marea mulţime săracă a Secuilor din munte, revărsaţi pănă la Murăş, unde au Murăş-Oşorheiul, şi pănă la Tîrnave, în preajma Sighişoarei.Linia ferată urmează cursul Tirnavei-Mari, pe care o taie de cîteva ori pentru uşurinţă. E un frumos Ţinut roditor, mărgenit de dealuri ce se apleacă lin. Îl locuiesc Romîni amestecaţi mai ales cu Saşii, şi iarăşi vezi pe dealul stăpînitor deasupra coperemintelor de ţigle şi de stuf, vechile ziduri ale bisericii-castel, păstrătoare de averi şi apărătoare de oameni, care, sprijiniţi pe cîrjele contraforturilor, înnalţă vîrful ascuţit al  turnului. Cea d’intăiu staţie poartă însemnarea Hosszuaszó; Romînii îi zic Hususău, şi în satul de obîrşie străină veche ei au ştiut să-şi cucerească un loc. Tot aşa şi la Micăsasa, care se desfăşură de cealaltă parte, foarte frumos, cu o înfăţişare de vechime înnaintată. Din jos un rîu vine să se piardă în apele liniştite ale Tîrnavei. Trenul se opreşte îndelung la locul unde un turn vechiu cu vîrful roşu şi unul nou, alb, se privesc pe de-asupra apei. Acolo e Copşa-Mică, de unde se desface linia către Sibiiu. Peste puţin eşti la Mediaş, care se vesteşte prin cîteva fabrici şi prin înnalta suliţă a vechii biserici care ţîşneşte din mijlocul coperişurilor bătrîne ale pieţei.

A. Mediaşul. Oraşul e destul de mic. La gară aşteaptă însă omnibusuri de otele, trăsuri de «domni» şi o singură birjă, cu un vizitiu ungur care, în loc să mă ducă la protopopul romîn neunit, mă bagă în casa unui doctor sas «universae medicinae». Eşti îndată în piaţă, care e de o mărime şi de o frumuseţă deosebită. De două părţi o încunjură case de modă nouă, dar de celelalte două, coperişurile de ţiglă veche se înnalţă în mai multe şiruri. De-asupra lor răsar puternic două vîrfuri de bastioane, şi încă mai sus turnul verde al bisericii predomneşte toate. Aici e nodul de clădiri istorice al cetăţii săseşti, o amintire şi un îndemn veşnic pentru urmaşii de astăzi ai vechilor «Bürgeri».

Pănă mai încoace, piaţa şi stradele strîmte cu casele de părete gros erau încunjurate de un înnalt zid de cărămidă, întrerupt de bastioane puternice. Acest simbol al privilegiilor a fost însă sfărîmat, nu atîta de avîntul nou al cetăţii, cît de năvala supuşilor din suburbii, cari nu mai puteau fi ţinuţi la o parte. Astăzi numai ici şi colo se vede cîte o zdreanţă roşie a dărimăturilor şi turnuri, porţi singuratece nu mai apără şi nu mai închid nimic. Am văzut şi eu ce harnic se lucrează la prăbuşirea şi înlăturarea trecutului de piatră. Saşii au aici un gimnasiu, a cărui disciplină e mult lăudată; o clădire pompoasă din margine se dovedeşte a fi numai casa de gimnastică a şcolarilor. Dar numărul poporaţiei săseşti a scăzut la vre-o 3.500. Aici poate să fi fost de la început un sat românesc, căci Mediasch nu înseamnă nimic în săseşte, precum nici Medgyes n’are nici-un înţeles bun în ungureşte, pe cînd cu o obîrşie românească el ar veni de la Meadia, Media, nume ce se întîmpină, cum se ştie, şi aiurea. Ar fi deci tot aşa ca şi cu Braşovul, Sibiiul, Sebeşul, întemeiate ca cetăţi săseşti peste desfiinţarea, înlăturarea unor vechi sate de Romîni. Cetatea Mediaşului a fost în legături destul de slabe cu alţii din ai noştri decît locuitorii domeniului de supt ascultarea ei. Dar odată Petru Rareş, Petru-Vodă cel cu dregătorii aşezaţi în Cetatea-de-Baltă, a venit aici, cu oastea lui moldovenească, amestecîndu-se hotărîtor în luptele pentru stăpînirea Ardealului. Ludovic Gritti, copil din flori al unui doge veneţian şi bunul prieten al atîtor Turci mari din Constantinopol, visa pentru sine coroana Ungariei şi tronuri româneşti pentru copiii săi. Rareş, venit ca să se unească cu oastea Sultanului, momi cu vorbe pe acest rîvnitor de măriri, îl prinse în mîna sa şi-l dădu unor duşmani cari nu erau să-l ierte.

Odraslele Veneţianului intrară în robia moldovenească pentru a nu mai ieşi nici-odată la lumina zilei. Şi, cînd mergi astăzi supt acele ziduri de cărămidă care se farmă şi se desfac, simţi un fior de mîndrie românească gîndindu-te că aici unde ai tăi au robit şi au suferit atîta, aici de unde se vede «dealul furcilor» menit mai ales bietei noastre ţerănimi pe care nevoile o îndreptau spre fapta rea, că pănă şi aici a trecut, cu şeizeci de ani înnainte de cucerirea lui Mihai Viteazul, ca năvălitor îndrăzneţ, în fruntea unor obşti temute, încă un Domn romîn călărind sumeţ pe drumurile mari ale Ardealului nostru. În acea margine care se chiamă şi aici, ca şi la Sibiiu şi Bălgrad, Maierii, Romînii, veniţi de prin satele vecine, îşi avură foarte de demult biserici de lemn. Uniţii îşi putură face din piatră cei d’intăiu, la 1826, o frumoasă şi încăpătoare clădire. Rîndul Neuniţilor a venit mai tîrziu, abia în zilele noastre, prin 1860. Nici unii, nici alţii nu erau încă primiţi în cuprinsul de privilegii al zidurilor. Astăzi însă nu mai e aşa. Ai noştri, cari au trecut de mult de mie şi pot fi chiar vre-o 2.300, au «rupt zidurile» şi au intrat în cetate. Acolo stă unul din cei doi protopopi şi avocaţii, cari sînt în număr de patru. Cele două căpetenii bisericeşti trăiesc bine laolaltă, şi puterile nu se pierd în mici rivalităţi confesionale. Innaintarea se face şi aici, încet, dar sigur.

B. Ibaşfalăul. De la otelul Traube, căruia ai noştri îi zic «Strugure», ieau o trăsură spre Ibaşfalău. Fireşte, iarăşi am pe capră un Secuiu, plin de toată bunăvoinţa, dar prost cunoscător al locurilor şi abia în stare să mîrîie cîteva vorbe romăneşti. Va fi deci iarăşi un drum tăcut, fără lămuriri asupra celor ce se văd în cursul lui. Şi la Mediaş a fost tîrg în această zi de Joi, şi din maidanele pline de tină frămîntată cu paie se întorc spre satele de aproape şi mai de departe vînzătorii şi cumpărătorii. Cîţiva Ţigani, foarte mulţi Romîni, pe jos şi în cară, şi, de la o vreme mai ales, destui Saşi, cari rumegă adormiţi cine ştie ce socoteli şi planuri în căruţele lor trase de cai. Calea e de o mare frumuseţă fericită. Dealuri mari de amîndouă părţile nu alcătuiesc şiruri impunătoare, ci se rup în movile rotunde, în căpăţini ţuguiate, în şire ascuţite. Jos ele se tivesc cu cîte un petec de vie sau cu mirişti şi cucuruze uscate; sus aleargă o bucată de vreme pădurea. În stînga, Tîrnava-Mare lunecă între sălcii, mai mult nevăzută. Soarele care se luptă lesne cu nouraşi albi, scămoşaţi pe tot cerul, înveseleşte această privelişte felurită şi vioaie ca puţine altele. De la un timp se desluşeşte în faţă un castel vechiu, înnalt, în mijlocul greoaielor platoşe roşii de ţiglă care deosebesc casele săseşti. Biserica-cetate e în adevăr, şi de aproape, vrednică de luare aminte. Vizitiul, întrebat, îngînă un nume unguresc, pe care nu-l înţeleg. De la nişte flăcăi unguri şi romîni cari se îngrijesc de nişte buţi pline, în acest timp de cules al viilor, aflu că sînt în Brateiu, pe care Saşii îl numesc Pretai. Superintendentul săsesc a stat mult timp prin aceste părţi, la Ghertan (Birthalm), şi de aceia s’au şi păstrat aşa de bine vechile ziduri. Satul mi se pare, în mijlocul său, mai puţin amestecat cu Romîni decît cele mai multe din ale Saşilor. El se păstrează deci bine pentru dînşii şi are o înfăţişare înfloritoare. Tot case mari trainice, purtînd în triunghiul de sus anul zidirii sau al refacerii («renowiert»), numele proprietarului, sentinţele obişnuite şi podoaba de linii în lung, de frunze de trifoiu şi de struguri, toate văpsite foarte tare. Supt streşine atîrnă ca brîie de aur ştiuleţii, «tuleiele» porumbului strîns de curînd. Tot aşa pare şi Şaroşul, unde la 1848 Ungurii revoluţionari au fost bătuţi rău de ostaşii împărăteşti, ajutaţi şi de Romîni. I se zicea de dînşii pe atuncea şi «Şaroşul unguresc», dar astăzi pe lîngă Unguri şi Saşi se află şi mulţi din ai noştri, cari au şi două biserici. Alt sat nu se mai străbate, şi cea maî apropiată aşezare e deci Ibaşfalăul».(va urma)





comentarii
1 comentarii

Mai, slabeste-ne, dle Halmaghi! Tribuna e chiar porta-voce matale?
21.08.2020 16:11
Din aceeasi categorie
Forumul German

qhouse sibiu

Palatul Brukenthal Avrig

sevis

Vacanta Eurotrip
info
publicare anunturi
Licitatie publica

accentmedia