Tribuna
Jidvei
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXVII): una din cele mai frumoase isprăvi ale neamului - Miercurea, vechiul sat cu numele bogomilic - ţărmul cîştigului îmbielşugat!
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXVII): una din cele mai frumoase isprăvi ale neamului - Miercurea, vechiul sat cu numele bogomilic - ţărmul cîştigului îmbielşugat!

Istoricul Nicolae Iorga se ghida după o cugetare simplă, care ar trebui să fie urmată de toţi cei care au puterea vremelnică să îmbunătăţească viaţa comunităţilor: „Înţelepciunea vieţii e simplă: Fă ca pe unde ai trecut tu să fie mai bine decât înainte”! Continuăm reproducerea selectivă din lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (1906): «Cartea a IV-a. Ţinutul Miercurii şi Sebeşului. I. Miercurea. Miercurea, vechiul sat al nostru cu numele bogomilic, ca şi al Sîmbetei, dat în timpuri cînd credeam ca în Evanghelie în povestea Sfintei Dumineci, a fost colonisat, la venirea lor, de Saşi, cari i-au zis Reussmarkt, Tîrgul Ruşilor, după Şcheii ce vor fi întimpinat aice (cf. Reussdörfel, Ruşcior, lîngă Sibiiu). Ei durară casele lor mari, traseră drumurile lor drepte şi deschiseră în mijloc piaţa lor largă, împodobită de o biserică cu vîrful înroşit de ţigle. Mult timp ei au fost singurii stăpîni aice. Ungurii aduseră în tîrguşor numai un „pretor” şi o judecătorie. În ai noştri însă li se ridică’n zilele de acum un duşman temut, care înnaintează iute spre ceasul său. În această paşnică Săsime din orăşelul care seamănă cu Codlea Bîrsei, ei au astăzi biserică, bancă, avocaţi, un început de organisare pentru scopuri mai mari decît pănă acuma. Petrec noaptea în casa primitoare a directorului de bancă Vulcu. Într’un tîrziu fulgerele depărtate ce zvîcniau pe munţii Sibiiului aduc, în tunete straşnice, o ciudată grindină de toamnă şi de noapte, care înnălbeşte de ghiaţă toate curţile şi ulicioarele.* A doua zi dimineaţa mai văd cîte ceva pe strada cea mare a tîrguşorului. Prăvăliile sînt în mare parte săseşti, dar un Romîn a deschis drept la mijloc o mare prăvălie de toate celea, şi, fiindcă e om harnic şi cinstit şi fiindcă nevasta lui ştie să facă o primire bună orişicui, chiar şi celui mai sărac cumpărător, banii plouă la tejghea, ieşind din punga Sasului şi a funcţionarului ungur ca şi dintr’a Romînilor noştri. Ilie Floaşiu ţine şi băile din vecinătate, băi de sare, unde în timpul verii vine toată lumea din împrejurimi. Banca românească are o firmă mare, bătătoare la ochi, şi ea şi-a cumpărat un loc chiar în piaţă, unde în curînd, cu tot năcazul Săsimii năvălite din toate părţile de foastele ei slugi, se va ridica un palat care nu va cuprinde în siguranţă banul muncit al săracului, ci va fi un semn de izbîndă, o prezicere pentru un şi mai bun viitor. Biserica noastră e încăpătoare şi are un turn foarte înnalt şi mîndru; pe d’innăuntru e bine îngrijită; protopopul slujeşte în ea. La spatele clădirii se mîntuie acum o frumoasă şcoală nouă. Pe lîngă aceasta se vede în fund dealul verde sămănat cu căsuţe negre, în josul cărora un mic cimitir îşi răsfiră cruciliţele de lemn. Atîta era mai de mult locul, de umilinţă ţigănească, al Romînilor din preajma Miercurii şi aici îşi făcuseră ei o bisericuţă de lemn, şi mai păcătoasă decît aceia de la Cisnădia, unde as­tăzi Romînii abia încep să se ridice din rîndurile despreţuite ale slujitorilor. Acum toată partea din jos a tîrgului e locuită numai de plugarii noştri, cari au dincolo de podeţul de lemn peste şuviţa de apă o parte însemnată din hotar, o sumă de holde. Înmulţirea se face chiar atît de răpede, încît mulţi nu se mai pot hrăni aşa de bine cum erau deprinşi, şi astfel ei, pleacă peste multe mări şi ţeri spre Apus, atraşi de magnetul depărtat al Americei bogate. Gospodarii se în­torc după patru-cinci ani, aducindu-şi agonisita; une ori ei rămîn, dar se întîmplă să şi plece îndărăt spre ţermul cîştigului îmbielşugat, şi chiar să-şi iea cu sine nevestele şi copiii.

Printre aceste lanuri de pe care se ridică acum şi cucuruzul copt, cu ştiuleţii plini de îndesatele grăunţe roşietece, care strălucesc, mer­gem în sus, cu trăsura uşoară a unui Miercurean ce mînă iute. De amîndouă părţile, dealuri cu liniile moi, aurite de miriştile învechite ale grîului. La dreapta o linie de plopi înnalţi duce la satul Draşovului; o alta suie de la moşiroiul de că­suţe spre viile şi casa de ţară a unui «grof», bogat stăpîn al tuturor acelor locuri. Ar fi un om de omenie, gata să ierte păşunatul în ţarină al vitelor satului, şi dregătorul, vechilul său, nu s’ar face vinovat de nici-o asuprire. Marea biserică albă, pentru legea unită, a înnălţat-o un Mărginean. Prin Mărgineni se înţeleg locuitori din Sălişte, Vale, Tilişca, Galeş, apropiaţi de hotarul României. Sînt cei mai buni negustori romîni din tot Ardealul, şi din stupul lor ei se răspîndesc prin toate satele încunjurătoare, ţinînd cîrciume sau crîjme, şi „bolţi”, luînd în „arîndă”, scoţînd cu o minunată răbdare şi pricepere din toate mrejele de cîştig, atît pe Sasul vechiu, cît şi pe Jidanul nou, care prin anii 1870 îşi cercase norocul şi pe aici, ca prin Ţara Făgăraşului. Astăzi necontenit întîlneşti pe drumurile mari căruţele lor grăbite, şi din pridvoarele şi de la fereştile prăvăliilor săteşti pecetluite cu armele Ungariei vezi ivindu-se feţele grase, rotunde, cu ochii vioi, negri ale Mărginenilor din Sălişte şi vecinătate. Această întindere şi îmbogăţire e una din cele mai frumoase isprăvi ale neamului nostru în Ardeal».

În Sămănătorul anul I, nr. 25– din 19 maiu, 1902, apărea “CRONICARII”, poezia poetului St.O. Iosif:

Cînd mă cuprinde dor adînc de ţară/ Şi n’am pe nimeni să-mi potoale dorul,/

Iau cartea unde curge sfînt isvorul/ De’nţelepciune şi tărie rară …/

Citesc, - iar gîndu-mi îşi întoarce sborul/ Spre vremi de bărbăţie legendară,/

De greu răsboiu şi de robie-amară; -/ Şi sufăr şi mă bucur cu poporul./

Îmi cîntă jalnic rostul nestatornic/ Al tuturor măririlor din lume,/ Miron Costin, vestitul mare Vornic;/

Boier de ţară, bunul Ion Niculce,/ Oftînd strecoară printre lacrămi glume,/ Din zile vechi, în graiu nespus de dulce!

Acum la început de marea “vacanţă” vă invităm că lecturaţi articolul  din “Sămănătorul” anul II, no 33 din 17 august 1903: «Vacanţe: aici şi “dincolo”. Vacanţa românească ţine de la Iulie pănă la Septembre, Octombre, Novembre, după importanţa socială a celor ce se învrednicesc de dînsa. E o datorie faţă de sine însuşi, faţă de familie, al cărui nume trebuie transmis fără pată, faţă de societate, ca în acest timp Romînul care nu lucrează cu mînile, - ceia ce nu e obositor şi nu merită prin urmare vacanţă -, să părăsească locul suferinţilor sale de biurou comod, cu oare puţine, de şcoală făcută fără tragere de inimă, de saloane, primblări, cofetării şi cafenele (ce sarcină strivitoare, Doamne, pentru cine n’are nici un rost şi nu-şi găseşte nici o treabă, pentru exploatatorii nobili ai regatului romîn!), - spre a căuta aici, natură, linişte, ceia ce împrospătează puteri care n’au fost nici o dată încordate. Peste hotar, în lumea largă, de unde te poţi întoarce cu amintiri de plăţi exagerate, care se povestesc apoi cu atîta mîndrie, la băile din ţară, unde merg obosiţi mai slabi la pungă, pe lîngă cîţi va bolnavi adevăraţi, la staţiile climaterice din munte, pe malul mării. Viaţa socială vrednică de acest nume, cu sinceritate, cu intimidate, cu bună prietenie, care sprijină şi mîngîie se poate zice că n’avem în cursul anului. Încetineala face ocupaţiile cele mai uşoare, atît de absorbante, încît nu mai găseşti o clipă liberă pentru relaţii ca acestea. Iar tărăboiul zgomotos de trăsuri pornite şi oprite, de cartoane lăsate în mînile lacheilor, de uşi deschise şi închise, de vorbe stereotipe, de preţuire invidioasă a hainelor aduse la expoziţie, - aceia nu e fără îndoială viaţă socială într’o lume civilisată serios şi adînc.

S’ar zice însă că măcar vacanţele aduc o minune de care avem atîta nevoie. Oameni din toate colţurile ţerii, de toate profesiile, de toată mîna se adună în lăcaşurile de refacere a trupului şi sufletului, - aşa de slăbite de munca închipuirii proprii. E un prilej ca tovarăşii de ocupaţie şi de clasă să se cunoască mai bine şi să se înţeleagă mai deplin (de obiceiu se înţeleg aşa de rău!) să se unească mai strîns în vederea unor scopuri mai înnalte». (va urma) Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

Comunicat de presa

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia