Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXVI): Ludoş, Luduş sau Gross-Logdes? - mulţimea cotropitoare a crucilor sărăciei noastre - toţi aceşti oameni de mîne sînt şi vor rămînea Romîni?
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXVI): Ludoş, Luduş sau Gross-Logdes? - mulţimea cotropitoare a crucilor sărăciei noastre - toţi aceşti oameni de mîne sînt şi vor rămînea Romîni?

Cugetarea “Nu e de cît un drum la cer: Golgota. Cine vrea să ajungă pe altă cale, e un ticălos şarlatan!” se potriveşte locuitorilor din vechea Ţară a Amlaşului, integraţi în “noua Ţară a Secaşelor”. Chiar şi acum, după mai mult de un secol, regăsim această “Ţară” în descrierea istoricului Nicolae Iorga, din „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească”: «De la un timp ne urcăm pe o cărare galbenă, deschisă în lutul dealurilor. Aceasta e «hula Amlaşului», drumul de costişe ce duce în vale la orăşelul care pe vremuri şi-a înscris numele în titlul Voievozilor romîni. Îl şi vezi îndată gră­mădit în adîncime, la dreapta, cu coperişurile roşii şi cele două turnuri de biserică, răsărind din mijlocul lor. Localnicii văd în felul său de desfăşurare icoana unui sfredel. Pană să ajungi jos, străbaţi un drum printre vii, care izbîndesc minunat de bine pe aceste feţe de dealuri sfărîmăcioase, bătute aprig de soare. Eşti tot între tufele de porumbrele cu mi­cile roade negre brumate, între copăceii de măcieş cu boabele lunguieţe, de un roşu vesel, între crengile ciulinelor ce întind struguri de boabe tot aşa de vioiu aprinse. Peste gardurile vii sar săteni şi sătence în portul din aceste împrejurimi sibiiene, ducînd în coşuri darul îmbrobonat ale viţei. Mai la vale vezi strecurîndu-se carele înnalte pe care le mînă Saşi bă­lani cu pălăriile negre, sau Romîni de la margene şi Ţigani fără grijă, ce-şi au căsuţele proaste tocmai în capăt. Ai noştri ştiu să-ţi spuie că Saşii din Amnaş căci aşa se zice astăzi, şi nu Amlaş, tîrguşorului care e Hamlesch pentru Saşi şi Omlas pentru Unguri - sînt de o vestită prostie şi că, sărăciţi de o bucată de timp, ei văd, fără pu­tinţă de îndreptare, cum, pe zi ce merge, crăpăturile de la casele lor se fac mai multe și mai adînci. Aşa şi este, cel puţin în ceia ce priveşte casele. Vechimea şi decăderea e întipărită mai pretutindenea pe păreţii lor înnegriţi, cu fereştile mici întunecate şi triste, cu coperişurile neîngrijite şi sparte, cu ogrăzile lăsate în voia întîmplării. În zădar stăpîneşte mîndru biserica cea mare, înnoită cu oarecare gust, în curtea care mai păstrează unele încăperi din castelul de pe vremuri, unde au stat ascunşi duşmani de-aï lui Vlad Ţepeş, chemînd focul răzbunării acestui grozav asupra întregului tîrguşor. Nu­mărul celor vre-o mie cinci sute de Saşi scade zilnic, printr’o lege de peire înceată pe care n’o poate împiedeca nimeni. Cîţi Romîni sînt aice, au venit din satele ve­cine, şi fireşte mai mult din Săliştea apropiată. Oamenii harnici de acolo mai pricep şi meşte­şuguri şi negoţ, acasă ca şi prin locurile unde se duc după noroc şi cîştig. Dar în de obşte cei vre-o 400 de Romîni sînt tot din sărăcime, şi-şi duc cu greu zilele muncite. Dar ei şi-au făcut o bună biserică de zid, neunită, în locul celei de lemn ce era aici de pe la 1800.

Preotul e fiul înnaintaşului său, şi a fost în-nainte de a se hirotonisi ... funcţionar la maga­zinul Printemps din Bucureşti, are un frate în România şi acolo au lucrat ei frumosul monument de marmură neagră de pe mormîntul părinţilor lor.

Încă de acum şeizeci-şeptezeci de ani, copiii romîni umblau cu steaua în nopţile albe ale Crăciunului, cîntînd:

Doamne Isuse Hristoase,/ O Hristosul mieu,/ Tu eşti rază prea-frumoasă,/ O Hristosul mieu,

pe cînd cantorul şugubăţ făcea oraţia Crăciu­nului, cîntînd «spata dînpenată», adecă grasă, «şunca dafumatâ», «cîrnaţul murat», «heangheşile» sau plăcintele săseşti şi „O cupă, două de vin, - Să avem voia deplin.”

Lîngă biserică lucrează o şcoală, din care tocmai iese un roiu vesel de copii, băieţei şi fetiţe, cari stau în loc şi ne privesc lung cu ochii lor mari negri, plini de nevinovăţie mi­rată. An cu an, numărul Romînilor din Amlaş creşte; cîte unul mai cîştigă şi ceva bogăţie de holde, din largul hotar, şi de vii pe deal, şi poate că mai curînd de cum credem va veni vremea cînd vom fi singurii stăpîni şi aicea. O cale mai slobodă, în şes, duce acum spre Apoldul-de-jos. Numele arată în destul că aici Saşii au fost întemeietorii şi mult timp singurii lo­cuitori, căci ai noştri n’au alt nume pentru sat. Cînd intri pe strada largă, vezi aproape numai case de cărămidă cu porţi de zid, pridvoare şi obloane. Mai nimic nu-ţî spune că ai fi într’o însemnată aşezare de Romîni. Dar toţi locuitorii acestor gospodării trainice şi înfloritoare, pe care nu le crapă ruina ca la Amnaş, sînt acum Ro­mîni: unii au ochi negri vioi, faţa rotundă oa­cheşă, alţii privesc cu ochii albaştri şterşi din faţa prelungă albă, mărgenită de păr bălan. Unii sînt cuceritorii, alţii arată în faţa lor că fac parte din neamul cuceriţilor şi învinşilor, cari erau totuşi deprinşi în trecut să primească şi aici, ca la Amnaş, căciulelile şi intitulările de «stăpîne» din partea Romînilor slugi şi robi. Astăzi în tot Apoldul-de-jos nu mai este o singură casă de Saşi vie; «moarte» sînt cîte unele, şi vei fi dus neapărat la cutare cocioabă încă­pătoare, cu coperişul mare de şindilă neagră, pe poarta de lemn a căreia sînt însă săpăturile noastre înflorite şi slove cirilice pomenind nu­mele unui Romîn. În cimitirul sau «progadea» de pe deal se văd două pietre de mormînt care pomenesc în graiu străin pe cei din urmă doi clerici ai neamului dispărut.

Ele sînt însă nă­vălite şi ascunse din toate părţile de mulţimea cotropitoare a crucilor sărăciei noastre.

Odată n’aveam nici cu ce să ridicăm o bise­rică de lemn aice pentru credinţa neunită a ce­lor mai mulţi locuitori. Pe cînd uniţii aveau o căscioară în vale, astăzi nespus de prăpădită, pentru cei de legea veche s’a adus tocmai de la Ocna o bisericuţă de lemn, de alminterea încăpătoare şi frumos zugrăvită, de un meşter venit tocmai din Craiova, la 1772. Iar după izbîndă s’a durat din material bun şi trainic acea mare clădire în stil românesc care stă toc­mai în vîrful dealului, însemnînd de departe prin turnul ei alb că acolo se află un sat de Romîni. Uşile de la catapeteazmă lucrate foarte frumos cu motive de frunze de struguri, sînt opera unui simplu sătean de acum vre-o jumă­tate de secol. Întru şi la şcoală, una din cele mai bune ce se pot închipui. E aproape ceasul unu, şi cele patru clase încep să se umple de copii foarte cuminţi, cari, la venirea noastră, îşi întind frumos mînuţile pe bănci. Mulţi au faţa săsească, pe păreţi atîrnă tablouri intuitive pentru învăţătura limbii maghiare, dar toţi aceşti oameni de mîne sînt şi vor rămînea Romîni.

Un alt Apold, cel de sus, se află destul de departe: în el ne luptăm cu Saşii, mai mulţi la număr. Dar noi cotim pe drumul din dreapta, spre alt loc de biruinţă desăvîrşită, Ludoşul sau Luduşul, pe care hărţile străinilor îl mai numesc Gross-Logdes, în amintirea unui trecut cu totul mort. E un sat risipit iarăşi pe margeni de dealuri şi în valea de la picioarele lor. Şi aici trecutul săsesc se ceteşte pretutindenea, în oameni şi lucruri. Şcoala cea nouă - cea veche, cu arca­dele în frunte, zace la o parte, - e pe locul unde a stat preotul săsesc; alături se arată maidanul de unde pe încetul s'au ridicat pietrele bisericii străine pentru a se clădi casele cele bune ale satului. O mare biserică neunită stăpîneşte în apro­piere, pe cînd uniţii, vre-o şeizeci de familii, merg prin curtea preotului lor, un bătrîn octo­genar, la un umil adăpost de rugăciuni, cel mai mic pe care l-am văzut pană acum, cu fereştile sparte şi un biet turnuleţ de lemn. Într'un să­tuleţ vecin, la Buzd, este altă bisericuţă, unde mi se spune că s’ar afla zugrăveli frumoase. Aici la Ludoş, este datina frumoasă de a se încununa mirii cu cununi de flori, de cele mai multe ori de flori adevărate, şi nu cu hîdele chivere de tinichea, ce se obişnuiesc aiurea; pe un dulap al bisericii se usucă în praf o sumă de astfel de cununi ale unor fericiri care s’au vestejit poate cu totul în asprele griji ale vieţii. Nu pot vedea, la acest tîrziu ceas de sară, biserica cea cu zugrăveli bune a Buzdului, şi apuc prin margenea Apoldului-de-jos spre Miercurea.» (va urma) Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

ciclism.sibiu.ro

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia