Tribuna
Jidvei
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXV): Sava Popovici Barcian, a copiat harnic cărţi de minuni! - nişte «codreni» foarte săraci, strîngători de răşină ... - drum de cinste al pădurii!
Marius HALMAGHI
1928 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXV): Sava Popovici Barcian, a copiat harnic cărţi de minuni! - nişte «codreni» foarte săraci, strîngători de răşină ... - drum de cinste al pădurii!

Cugetarea (1903) „Cine e mulţămit de lucrul său, are temeiu să fie nemulţămit de mulţămirea sa”, ar trebui să frământe pe fiecare român, aşa cum l-a măcinat pe istoricul Nicolae Iorga în multele sale călătorii, pentru a descoperi „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească”: «De la o vreme se desface la stînga un alt drum printre arbori, spre satul săsesc model Heltau, pe care Romînii îl numesc Cisnădia, ceia ce, într’o formă mai veche, suna Cesnădie, - nume cu totul deosebit de acela dat de vecini şi care dovedeşte că, din capul locului, aceştia n’au fost singuri în frumoasa poiană. Pădurea nu e de alminterea pustie, ci o străbat pănă foarte tîrziu noaptea, pănă la ceasurile despre ziuă cînd încasatorul de crăiţari de la capătul oraşului îţi răspunde «buna dimineaţa» cînd îi spui «noapte bună», tot felul de drumeţi: gospodari în căruţe, muncitori cu unelte’n spinare, soldaţi călări sau cu carele de provisii, Ţigani corturari, primejdioşi în ceasurile înnaintate, cînd se ieau după trăsurile singuratece şi îndrăznesc chiar a ucide. Pe acest drum de cinste al pădurii stăpîne a trecut acum cîteva zeci de ani convoiul de îngropare al Mitropolitului ortodox Şaguna, cel d’intăiu şi pană astăzi unicul. Sicriul cu rămăşiţele bătrînului care-şi încheiase întreaga viaţă şi opera întreagă, era petrecut de clericii înnalţi dintre cari puţini îl plîngeau fără a se gîndi şi la moştenirea lui, de mulţimea preoţimii celeilalte, prinsă într’un aşezămînt trainic de acela care se ducea acum în cîntările ce petrec moartea creştinilor, de multă mirenime, care fusese chemată de acest archiereu la munca frăţească pentru întărirea Bisericii. Nu lipsiau nici cîte unii dintre cei străini, cărora marele mort ştiuse să li impuie persoana sa şi, prin aceasta, legea sa, neamul său, şi pădurea, martura biruinţelor şi ocrotitoarea suferinţelor noastre, va fi sunat din frunzele ei dese o plîngere pentru Vlădica Romînilor, răposatul. Şaguna avea o bisericuţă în mijlocul Sibiiului şi alta la margine, în Josephstadt. Dar acolo i s’a părut că n’ar încăpea de străinătate multă. Şi nici nu credea că lîngă negustorii greci din timpuri, lîngă paşnicul Vasile Moga şi harnicul Moise Fulea ar fi un loc potrivit pentru marea şi îndreptăţită lui mîndrie de archiereu peste 2-3 milioane de Romîni. El îşi alese deci acel curat, liniştit şi harnic colţ de Romînime care e Răşinarul. Lîngă biserica cea nouă din marele sat se vede, la drum, o bisericuţă de îngropare cu grilă de fier şi doi lei paznici, unde jandarmii vin din cînd în cînd să smulgă tricolorul de la vre-o coroană nouă, pentru ca mortul să nu fie înfăşurat în semnele deosebitoare ale neamului său. Puţină lume vine să-şi amintească şi să aducă mulţămită în acest loc de odihnă, supt înnaltele dealuri, de-asupra cărora se înnalţă departe munţii. Aici doarme Şaguna.

Acest mormînt e un adăpost. Un alt adăpost era în vremuri acea căsuţă cu fereştile chioare, zidul crăpat şi coperişul de paie zburlite, în care au stat cei d’intîiu episcopi, aduşi de la Sîrbii din Buda, pentru Romînii neuniţi ai Ardealului, ca o pomană nesigură şi un mijloc trecător de liniştire a sufletelor. Dacă simţi o adevărată înduioşare privind umila dărîmătură, nu e pentru acei străini, împărţitori de antimise şi strîngători de dăjdii vlădiceşti, ci pentru încă una din suferinţile, din ruşinile care, veac de veac, au căzut din bielşug asupra neamului nostru. La 1785, supt episcopi ca aceştia, Răşinarii şi-au căpătat biserica de piatră, căci pană atunci nici-o astfel de biserică n’aveau episcopii drumeţi din căsuţa cu ţuguiul de paie. E o clădire ca aceia din Sălişte, încinsă cu un brîu care desparte ocniţele pătrate de sus de alte firide prelunge, ce se întind pană la temelie. Ca şi acolo, de jur împrejur în acele adîncituri se vede zugrăveala veche, purtînd însemnarea celor cari au plătit pentru dînsa, toţi săteni de aice. Mai sînt şi alte două biserici: una tot neunită, nouă, iar cealaltă, cu un turnuleţ de lemn, a uniţilor. Locuitorii de aici erau odinioară nişte «codreni» foarte săraci, strîngători de răşină pe care o vindeau Saşilor. Apoi ei căpătară turme, din care se hrăniau mai mult decît din holde pe acest pămînt pietros de supt muntele brazilor şi stîncilor. Întărindu-se, înlesnindu-se şi alcătuindu-se tot mai bine, ei putură dura de-a lungul celor două văi spumegătoare case de lemn bine încheiate sau şi clădiri de piatră, care toate păstrează însă tipul casei româneşti de munte. Ei ajunseră oameni hotărîţi, mîndri, fără frică de «domni», înnaintea cărora nu se prea dau în lături nici astăzi, ţinînd la hotarul lor şi la cinstea lor. În frunte cu cei şepte preoţi ce aveau prin 1780 şi cu cei patruzeci de bătrînî, cari purtau frumoase nume vechi: Dancăş, Albu, Alăman, Drăghici, Grebenea, Tatul, Maniu, ei se luptau pentru pămînt cu «maghistratul» Sibiiului, aducînd înnainte mărturii de la Craiul Matiaş şi de la bătrînul Domn muntean Radu, tatăl lui Mircea, pe care-l numiau Negrul. Preoţii au fost tot din aceleaşi neamuri, cărturari buni de cîntări şi de scrisoare.

Unul, Sava Popovici Barcian, a copiat harnic cărţi de minuni şi cronografe cu un condeiu supţire, foarte sigur, pe la 1800. De la el veniră înnainte alţi preoţi din acelaşi neam. Iar la urmă această familie cu bucurie la scris, trăind în evlavia naturii frumoase şi a lui Dumnezeu veşnicul, odrăsli, printr’o mamă care s’a încercat şi ea în alcătuiri literare, pe copilandrul bălan care dă astăzi un glas puternic şi limpede durerii neamului nostru de aici, pe Octavian Goga. Nu odată am avut bune ceasuri de petrecere prietenească în casa veche a părintelui său, unul din preoţii de astăzi, cel mai bătrîn.

V.Ţara Amlaşului. Cum vii de la Sibiiu spre Sălişte cu trenul care se tîrăşte leneş prin valea Sibiiului şi apoi a unuia din rîuleţele ce se varsă în el, ai pe rînd în fruntea staţiilor formele ungureşti care corespund satelor: Orlat, Cacova, Săcel, toate locuite numai şi numai de ai noştri. Mai la o parte e Poplaca, la stînga; lîngă Orlat se adăposteşte către munte Gura-Rîului; şi mai sus decît Săliştea e în sfîrşit Tilişca, împreună cu Galeşul. Toate la un loc, acest întreg mic Ţinut românesc îşi avea în timpuri foarte depărtate de noi o capitală în marea aşezare săsească a Amlaşului şi alcătuiau un ducat pe care, puţină vreme după cedarea Făgăraşului, regalitatea ungurească îl dăruise de nevoie acelor Domni ai vecinelor plaiuri neatîrnate, cari întinseseră dese ori mîna lor îndrăzneaţă către frumoasa pradă ce li se cuvenia. De la Mircea-cel-Mare pănă la Ţepeş, la Radu-cel-Frumos, la Radu-cel-Mare chiar, Voevozii noştri din Argeş şi Tîrgovişte au stăpînit aici, fără să aducă însă, ca în şesul făgărăşan, mai puţin locuit şi apărat de privilegii, domni noi de pămînt din boierimea lor luptătoare.

Spre acest Amlaş din trecutul căruia ni vorbesc atîtea amintiri, ne îndreptăm într’o caldă zi de Septembre, care dogoreşte sterpele dealuri de lut ce răsar şi se amestecă aici pretutindeni, ca în Ardealul clasic. Săliştea-şi munceşte ziua harnică, dar îmbrăcămintea se vede pretutindeni strălucitor de albă, ca într’o Duminecă sau zi de sărbătoare. Serbătoare a fost însă numai ieri, Ziua Crucii, petrecută aici în linişte, în post şi în evlavioasă oprire de la jocuri. Ca mai toate drumurile mici din Ardeal, şi acesta e aproape pustiu într’o zi de lucru. Pustii sînt şi locurile de lut galben şi iarbă pîrlită ..., singurătate goală, menind a sărăcie. Grădina de zarzavaturi a comunei se înfăţişează destul de prost, cu toată îngrijirea împrejmuirii şi acareturilor. Un alt drum duce la stînga spre Apoldul-de-sus, şi dintr’acolo vin, în pasul cînd pripit, cînd leneş, ca în străvechile timpuri de năvălire, corturarii Ţigani cari şi-au făcut de cîteva zile sălaşul la jumătate de cale între cele două sate. Vin răzleţi sau în cete bărbaţii nalţi şi supţirateci, cu lungile plete creţe şi ochii de patimă şi cutezanţă, cari lasă să se clatine marile căldări de aramă roşie ce ţin în mină, şi femei voinice, destul de bine îmbrăcate, care aleargă după trăsură întocmai ca dănciucii pe cari i-au lăsat la şatre, cerşind cu mult zgomot crăiţarul drumeţilor.» (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

Comunicat de presa

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia