Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXIV): Ogna sau Ocna Sibiiului? - A cui e lumea?
Marius HALMAGHI
1816 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXIV): Ogna sau Ocna Sibiiului? - A cui e lumea?
- Aici au venit odinioară Romanii căutînd sarea - satul săsesc destul de bogat: Şura-Mică!

Cugetarea „Lumea nu e a cui o străbate cu piciorul, ci a cui o înţelege cu gîndul” nu este a lui Nicolae Iorga, dar istoricul român a știut să descopere și să prezinte - ca nimeni altul - impresiile de călătorie prin ținutul sibian. Reproducem din lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (1906): «III. Ocna Sibiiului. Un drum paralel cu al Săliştei duce spre Ocna. În stînga sînt zimţii albăstrii ai munţilor, cei făgărăşeni de o parte, ai Răşinarilor de alta, şi prin crestătura dintre alte două şiruri se gîceşte valea strimtă a Oltului. În dreapta sînt deluleţele pe care le pătează viile Sibiiului, iar mai departe mijesc coperişurile de ţiglă roşie, ames­tecul de alb şi trandafiriu, supt livada pomilor bătrîni, unde e Ruşciorul, sat cucerit pe jumă­tate asupra Saşilor. În faţă, o dungă de şes printre lăvicere înguste de porumburi, de grîie, de cînepe. Coteşti la dreapta prin această cale fără arbori, cu pămîntul cenuşiu, scrupos, sărac, şi eşti îndată în satul săsesc destul de bogat pe care Romînii îl numesc Şura-Mică. Nici nu e alt ceva decît o lungă înşirare de şuri zidite, căsoaie mari ale Săsimii stăpînitoare. Culmi mari de ţiglă, fereşti cu obloa­nele verzi, pridvoare, curţi cu totul închise privirilor. Zi şi noapte, se perindează turmele pri­pite şi încetele cîrduri de bivoliţe negre, spur­cate prin bălţile din împrejurimi. Pe o înnălţime la mijlocul satului stă marea biserică veche, cu fereşti gotice înflorite, în zidul gros de bolovani îngrămădiţi.

O încunjură cea mai romantică din vechile curţi pustii. Iar cînd intri înlăuntru, prin uşa tivită cu muşchiu catefelat, ai, ca de obiceiu în lăcaşurile de închinare ale Saşilor, păreţi goi, cîte un stîngaciu crucifix din veacul al XVIII-lea, prapuri de stofe proaste, prăfuite şi un val-vîrtej de bănci cu înseninarea celor cari au dreptul a se sălăşlui în ele, - goliciune şi sărăcie.

Se văd şi cîteva case româneşti scunde, prinse din bîrne, cu doi ochişori de fereastă la drum, şi fel de fel de podoabe de cruci şi flori să­pate în lemn sau întipărite ’n tencuială. În ele stă şi cîte un Ţigan. De toţi sînt vre-o şepte-zeci de familii, care s’au strîns mai ales în anii din urmă şi tind să cucerească şi mai departe. Într’o clipă de mărinimie, comuna săsească li-a dat loc de biserică, şi acuma o mică zidire albă, cu chipuri de sfinţi catolice - locuitorii sînt uniţi - se ridică în margenea marelui sat al Saşilor. La poartă e o cruce de zid cu coperiş ca în Sălişte, şi inscripţia, cu litere latine, spune că a fost împodobită de nişte «zugrăviţe» săliştene. Mai este acum pînă la Ocna Sibiiului un drum scurt printre micile ogoare unde, în această zi de August, lucrează la culesul ver­deţurilor Săsoaice cu cocheta pălărie de paie albă peste părul împletit şi întors în roată. În­dată pămîntul de cenuşă uşoară se prăvale, se frămîntă, crapă în răscroieli adînci, pe unde se furişază o apă greoaie, urîtă, care lasă praf de sare pe buruienile sărace din margenea ei. Se văd înnainte, pe una din aceste triste movile pleşuve, două şoproane - sau, cum se zice aici, şopuri —, acoperite cu o veche şindrilă neagră. Mai departe se lucrează la o cărămidărie. Cîteva căruţe rătăcesc în învălmăşala de lucruri nehotărîte, adunate în movile. Ceva mai încolo, la stînga, e un mare parc de băi, cu pa­vilioane de lemn înzorzonat şi plin de tărcături. Iar pe cîteva alte dîlmuri de cenuşă goală se urcă drumuri strîmbe, mai mult nepietruite şi gropoase, printre case mari, urîte, după chipul săsesc.

Aici au venit odinioară Romanii căutînd sarea pe care n’o găsiseră încă dincolo de munţi şi pe care n’o scotociră nici-odată din munţii Mol­dovei. Din locuri depărtate, dela barbarii Ţinu­turilor vecine, din ţerile de peste Dunăre până adînc în Balcani, veniau negustorii aducînd cu sine acele monete de aur şi argint cu chipuri de Cesari şi de împărătese, acei bani greceşti de la Dyrrhachium şi din părţile macedonene, cari iese la iveală necontenit la răscolirea sapei plugarului şi la despicarea brazdelor de plug, îmbogăţind zi cu zi minunata colecţie de monete şi anticităţi pe care o păstrează în paşnicul presbiteriu canonicul Andrei Bakk, parohul catolic al Ocnei. Lacurile acelea negre, cu lu­ciul de ardesie, în care bolnavii îşi caută însănătoşirea pe margeni, pe cînd la mijloc adîncimea se cufundă prăpăstuit în zecimi de metri, sînt ocnele de odinioară, năpădite de apă. Altele sînt abia muiate de prelingerea pîraielor, şi într’una, care primise după lupta din 1848 trupuri sîngerate de honvezi revoluţionari, ucişi de ostaşii împăratului, un şivoiu sălbatec de munte ridica de-asupra pe cîţîva dintre bieţii mucenici, păstraţi minunat în sare, şi în cinstea cărora s’a ridicat un mic monument pe deal, după ce i-a primit în sfîrşit pămîntul. Locuitorii cei mai vechi ai Ocnei au avut între ei şi Saşi. Mai dăunăzi s’a stins cel din urmă din acest neam desţărat. Dintre lucrătorii unguri de odinioară ai Ocnei, cari au dat ora­şului numele de Vizakna, trăiesc încă destul de multe familii, cu un paroh catolic, care se sălăş­luiesc într’un rînd de mari case gospodăreşti, clădite aproape ca ale Saşilor. Sînt mai mult meşteri, cari-şi caută de lucru departe, pe cînd familiile rămîn acasă şi, neputînd lucra singure pămîntul, îl arendează sau îl vînd, şi pierd ast­fel cel mal puternic temeiu al vieţii unul po­por. Ungurii mai dau astăzi aproape întreg consiliul comunal; ei au răpus dăunăzi candidatura de parlament naţionalistă a d-rului Aurel Cosma. Dar pe încetul viitorul li se tot îngustează; de amîndouă părţile îi strîng şirurile dese ale ca­selor româneşti «din susul» şi «din josul» apei. Ai noştri sînt lucrători de pămînt şi stăpîni de turme: lîna ce se strînge, o lucrează apoi în tot cursul iernii femeile, de o hărnicie şi de o pricepere în izvoade şi în potrivirea colorilor cum nu se întîmpină la celelalte popoare ale ţerii. «Unde-ţi poate lucra Săsoaica», spunea cu ochii strălucitori de biruinţă o bună gospodină, după ce desfăşurase înnaintea mea tot cuprinsul lăzii de Braşov, ce se aduce în casa însurăţeilor de zestre, în Lunea de după nuntă: coperişuri de pat şi de masă, lăvicere, ţoale, traiste, în care colorile deosebitoare ale satului, roşul şi verdele, erau potrivite în cîte şi cîte chipuri de legături mă­iestre.

Cea mal veche biserică românească din acest loc a făcut-o Mihai Viteazul. Îndată după căderea lui, oraşul a vrut s’o dărîme, dar Romînii au răscumpărat-o, învoindu-se a plăti o dare bise­ricii calvineşti, a stăpînilor. Cînd vechiul lăcaş slăbise acuma din încheieturi, Constantin-Vodă Brîncoveanu a dat bani pentru dregerea bise­ricii. Ea s’a mîntuit abia după moartea lui. După cîtva timp, clădirea cea nouă s’a făcut biserică unită, şi dăunăzi i s’a dăruit o reparaţie care a cruţat însă liniile de zimţuri, firidele, potrivite ca la Sălişte, şi, chiar în mijlocul goliciunii varului proaspăt, un chip al Brîncoveanului, zugrăvit de vre-un prost meşter localnic, după închipuire, cu calpac unguresc, mustăţi lungi şi o barbă albă, răsfirată.

Neuniţii şi-au făcut întăiu o biserică în deal, care se zice biserica «din jos», fiindcă se află în josul apei. Alta, mai nouă, cu o şcoală lîngă dînsa, e mult maî încăpătoare. Au făcut-o sătenii, cu cărămida, cu banul şi cu osteneala lor, şi unul din preoţii Ocnei - se zice de fapt Ogna, iar celor mai vechi li plăcea să scrie: Vizagna - părintele Isaia Popa, mare cîntăreţ în vremurile sale, înzestrat cu unul din cele mai minunate glasuri, îşi mai aduce aminte cînd, acum treizeci de ani şi mai bine, căra şi el cărămidă pentru mîntuirea şcolii. „Şi tata mi-a zis, Saie, bagă de samă, să ştii că tu ai lucrat colo sus, la vîrful coperişului.” Cîte legături nu statorniceşte între oamenii aceluiaşi sat conştiinţa muncii împreună, jertfei frăţeşti prin care, în afară de puterile lumii, s’au îndeplinit toate aceste lucruri care se văd cu mîndrie pănă astăzi!  IV. Răşinarii. Abia ai ieşit din Sibiiu, coborîndu-te pe la Bretter de vale, între mari căsărmi cu faţadele moarte, şi te afli în «pădurea tînără», ce se în­tinde cale de un ceas cu trăsura, fără alt amă­nunt nou în desişurile verzi decît icoana de la mijloc, prinsă într'un copac bătrîn, şi cîte o căsuţă de pădurar înnălbind prin întunerecul ramurilor multe.»

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

ciclism.sibiu.ro

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia