Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXII): străvechile aşezări ... villae olachales - palat naţional românesc, cu Museu şi Teatru - o mărire sărăcită şi umilită a neamului!
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XXII):  străvechile aşezări ... villae olachales - palat naţional românesc, cu Museu şi Teatru - o mărire sărăcită şi umilită a neamului!

Nu ştim dacă Nicolae Iorga a susţinut cugetarea “Rar am scris ce-am vrut eu, şi nici-odată ce-a vrut altul”, dar ne-a oferit şansa să-i cunoaştem punctele de vedere cu privire la istoria ţinutului sibian, prin lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (1906): «Înnaintarea noastră se vede însă, chiar şi astfel, zi de zi. O masă comună, ţinută din fondurile Albinei, strînge la un loc pe şcolarii romîni ai înnaltelor şcoli străine. Visul lui Şaguna de mîndră Mitropolie românească s’a îndeplinit: dacă pe locul capelei greceşti dărîmate se înnalţă o ciudată clădire cu un trup bunduc, imitat după al Sf. Sofii din Constantinopol, şi cu două braţe deşirate de turnuri ce zbucnesc în faţă ca doi plopi, această mare zidire cuprinde în ea cea mai frumoasă pictură bisericească ce se poate închipui la noi, opera lui Octavian Smigelschi, care va avea poate bucuria de a duce la capăt o lucrare întreruptă din nevoi materiale. Dăunăzi, în august 1905, s’a inaugurat un palat naţional românesc, cu Museu şi Teatru, altfel numai o mare zidire prosaică, şi cu acest prilej s’a strîns o astfel de mulţime românească, de amîndouă părţile munţilor, cu căpeteniile culturii şi politicii în frunte, încît Sibiul românesc şi-a trăit fără îndoială cele mai frumoase din zilele sale şi cele mai pline de binecuvîntare pentru viitor.

II. Satele româneşti din apusul Sibiiului. Spre miazăzi şi Apus, Sibiiul e încunjurat de sate româneşti. Saşii înseamnă prin veacul al XIV-lea întemeiarea lor, dar eu le cred vechi ca lumea. Ca să li vezi bielşugul, rînduiala, frumuseţa, necontenitul avînt al muncii spre lumină, por­neşti din cetatea de odinioară pe supt dealul încununat de cîţiva ani de zile cu bisericuţa maicelor catolice şi cu urîtele clădiri galbene, cu ochii mărunţi, morţi, ai şcolilor lor, care con­vertesc şi pervertesc şi cîte o Romîncă, pe lîngă atîtea de alte neamuri. Apoi treci prin strade de lungi grădini împrejmuite cu uluci ca în Moldova, unde sînt iarăşi prin tîrguri grădini tot aşa de mari. Te înfunzi într'o ţigănie cu ca­sele joase, îngălbenite cu lut, din care noaptea se înnalţă mirosuri grele. Ţigănimea însăşi şi-a pierdut însă, în această margene de oraş săsesc, pielea neagră, şi vezi pe aici Ţigani şi Ţigance pe cari nu-i poţi deosebi de ceilalţi locuitori ai mahalalelor. Fireşte că şi aceşti Ţigani sînt de legea românească şi poartă numele obişnuite între Romîni. Biserica din capăt, o îngrămădire de stîlpuşori, de linii drepte şi de arcuri, e a uniţilor, clădire nouă făcută de străini după normele lor străine. Ea e însemnată însă prin morţii ce odih­nesc în pămîntul cimitirului ei. Unde se vede din drum o statuie, a fost îngropat Papiu Ilarian, istoricul luptelor de Ia 1848, harnicul strîngător de ştiri asupra trecutului românesc, ju­ristul priceput şi focosul om politic. De ceialaltă parte a bisericii s'au coborît rămăşiţile lui Gheorghe Bariţiu, cel d'intăiu ziarist romîn din Ardeal, vechiul dascăl al şcolilor braşoveneşti, gloriosul preşedinte bătrîn al Academiei Romîne. Acolo s'a înmormîntat şi Ioan Raţiu, preşedintele comitetului naţional, pe care l-am văzut şi eu acum cinci ani, bătrîn rumăn şi spătos, stăpînind cu vîrsta, cu statura şi cu glasul mărimi politice mai mici. Biserica e din cele nouă, abia din ultimii ani ai veacului al XVlII-lea, şi e mai însemnată decît prin arhitectura sau mărimea ei prin marea grădină cu pajiştile nesfîrşite, o moştenire a Iesuiţilor, cari ei şi-au avut întăiu sălaşul aice.

Abia ai ieşit din margenile bogate în grădini vechi ale Sibiiului şi te afli în Turnişor.

Încă puţin drum în preajma munţilor, şi eşti la Cris­tian. Odinioară amîndouă erau fireşte sate să­seşti curate, în care Romînii erau primiţi numai ca rîndaşi sau lucrători cu ziua ce se închinau adînc înnaintea greoiului lor domn Sasul, pe care-l agrăiau «stăpîne». Mai pe urmă, cîrmuirea austriacă a schimbat înfăţişarea frumoaselor sate trainice şi triste, aducînd pentru a trezi viaţa amorţită catanele, care au rămas şi pănă astăzi. De aceia, spun gurile rele, ar fi aşa de mari şi de voinici Saşii din aceste locuri faţă de vecinii lor, blegiţi de o veche civilisaţie fără viitor. Apele năvălitoare ale Romînimii biruiesc însă şi pe acolea. Înfăţişarea lucrurilor rămîne tot aceia: lunga stradă căptuşită cu bolovani neorînduiţi, cu lepădăturile de piatră ale rîurilor, casele ce arată spre stradă poarta corogită, de zid, cele două fereşti sus în zidul văpsit verziu sau cu alte colori spălăcite, triunghiul tîmplei coperişului, pe cînd un cerdac boltit priveşte curtea pietruită şi bucşită de tot felul de clădiri înnalte de lemn. Aceiaşi datină de a se însemna pe zid anul clădirii, numele gospodarului.

La Cristian de-asupra unui rîuleţ se mai înnalţă, ca o neagră vedenie din timpuri de luptă zilnică, foarte grea, zidurile groase şi biserica înnaltă cu obositele ei oase de piatră veche de pe care Reforma legii a gonit înnuntru şi afară toate podoabele catolicismului bogat în icoane. Dar copii oacheşi rîd adese ori din poarta veche, prin fereştile cu obloane verzui se văd voinici cu plete lungi şi femei cu fachioale pe cosiţele întunecate; scrisoarea de pe ziduri e un stîngaciu amestec de cirilică şi de litere la­tine şi vorbeşte în altă limbă decît a vechilor stăpîni. Mica biserică a noastră are în ea mai multe puteri decît scăfîrlia sacă a marii clădiri bisericeşti în care se mai închină astăzi Saşii. Această preschimbare e firească, neapărată, ea e voinţa marilor puteri ale firii. Cine ar putea s’o împiedece? Silinţile ce s’ar risipi pentru aceasta îmi par asemenea cu mişcările mînioase pe care le făcea un bătrîn căzut în mintea copilărească pe care l-am văzut în rămăşiţa de cetate de la Cristian. Pleşuv, tremurînd, cu totul gol, el se arăta în mijlocul unor uşori negri, tocmai sus şi tremura tot în slăbiciunea şi ne­mernicia lui pe cînd ni arăta cu degete nesi­gure ieşirea bîiguind în limba lui: «afară, afară»!

Ca nişte cetăţi apărate cu jertfe rămîn însă întregi Cisnădioara şi Cisnădia, spre a căror frumuseţă de gospodărie călătoresc trăsurile de Saşi din toate unghiurile ardelene, de cîte ori societatea de cultură a neamului lor îşi ţine adunarea anuală aici, la Sibiiu. În mijlocul pă­durii din capătul oraşului, drumul prin desiş se rupe în răscruce şi, pe cînd cel d’innainte duce spre Răşinarii noştri, cel din stînga face spre Cisnădie. Calea noastră pare că înfruntă de-a dreptul viitorul, pe cînd a lor coteşte pe întunerec, spre un ultim adăpost ameninţat. Din potrivă, pentru ei e pierdut cu totul Bungardul, din trecutul căruia au rămas numai feţele, şi vre-un alt colţişor unde legea nu e încă cea «românească» şi deci în legătură cu dînsa se şi fac unele silinţe de cîştigare îndărăt. Acum două sute de ani, sătenii saşi mergeau acolo în Bungard ca «domni» în fruntea Romînilor, de cari erau însă mulţi, cu neamurile Coman, Lazăr, Imbăruş, care nici pănă acuma nu s’au stîns (directorul de pension Gh. Coman din Bucureşti e Bungărdean).

Pe atunci, strîngîndu-se laolaltă, prin cîteva danii, un loc potrivit, s’a clădit şi biserica de zid a Romînilor. Între ajutători a fost şi o mărire sărăcită şi umilită a neamului nostru, adăpostită acum aice: Măria, fata lui Şerban-Vodă Cantacuzino şi văduva acelui colonel Constantin Bălăceanu, fost Agă muntean, rival şi duşman de moarte al lui Vodă Brîncoveanu, care a căzut în lupta de la Zîrneşti, luptînd pentru Împăratul ambiţiei sale. De atunci atîţia Saşi fudui au plecat capul supt jugul înflorit al limbii noastre. Din acest Bungard de cucerire a plecat, dintr’un neam străin, cucerit şi acela de noi mai încoace, meşterul pictor al Mitropoliei din Sibiiu, Octavian Smigelschi, între înnaintaşii după tată ai căruia este un stegar al Craiului polon. Româneşti din toate timpurile, româneşti din rădăcină, şi nu prin chemarea din partea Sa­şilor domnitori a unor vîntură-ţară romîni - cum spune istoria oficială -, sînt satele care fac mîndria noastră în aceste părţi, străvechile aşezări pe care diplomele regale le numesc villae olachales.» (va urma) Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

ciclism.sibiu.ro

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia