Continental
Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XX): decăderea mai deplină a cruţat Sibiiul? - mîndrul steag cetăţenesc! - sumeţul încălcător al drepturilor? - această mîndră cetate!

Nicolae Iorga cunoştea cugetarea din “Sămănătorul” (1905): “Drumeţul păţit e acela care nu se teme pănă n’a văzut şi nu se bucură pănă n’a ajuns”. Descrierea ţinutului sibian - a marelui istoric - din  „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească”, merită cunoscută şi „descifrată”: «Aici locuia acel comite al Saşilor, acel Sachsengraf care stătea în fruntea poporului său şi-l îndrepta la luptă. În marea biserică zidită încă din veacul al XV-lea, cea mai măreaţă podoabă de piatră a Săsimii ardelene, se adunau la zile mari care nu se vor întoarce nici odată. Trimeşii celor Şepte Scaune care alcătuiau împreună „Universitatea”, comunitatea Saşilor: negustori în scumpe haine de stofe răsăritene şi preoţi cu învăţătură, şi aici se sfinţiau steagurile de luptă supt care se jertfiau pentru binele tuturora meşterii tineri ai oraşelor Ardealului. Principii de la 1526 înnainte ai Ardealului, cărora li se mai zicea în deşert Crai, au rîvnit la această mîndră cetate, din care şi-ar fi făcut bucuros reşedinţa, dar puterea privilegiilor bătrîne îi opria de la o încălcare. Doar ca oaspeţi puteau ei să petreacă aici cîteva săptămîni de zile, spre marea deznădejde a orăşenilor cari trebuiau să-i ţie cu mîncare şi să-i acopere de daruri. Odată un tînăr prinţ nebun, Gavril Báthory, călcă în picioare toate legăturile trecutului şi se aşeză cu sila în Scaunul Sibiiului, din care avea de scop să stăpînească pănă la Dunărea depărtată, supt aripile ocrotitoare ale marelui Împărat turcesc. Saşii acoperiră de blesteme pe sumeţul încălcător al drepturilor, pe jefuitorul lor fără ruşine. Blestemele îl şi atinseră: peste cîteva luni, tocmai Turcii erau aceia cari veniau cu holătă mare, tîrînd după ei şi pe Domnii noştri, şi răpunau puterea lui Gavril nebunul, pe care haiducii lui însuşi îl aruncau ca pe o zdreanţă sîngerată pe stradele Orăzii-Mari. Sibiiul putea să-şi înnalţe iarăşi mîndrul steag cetăţenesc din vremuri. Cînd Ardealul ajunse al Împăratului austriac, de limbă germană, unde aiurea decît în Sibiiu putea să se aşeze Guvernul cel nou şi generalul care-l apăra? Oraşul, care de mult nu mai avea însemnătatea lui veche negustorească, primi o viaţă nouă prin năvălirea mulţimii zurnăitoare a catanelor şi ofiţerimii, prin năpădirea atîtor şi atîtor conţipişti sărăcăcioşi cari lucrau harnic din condeie la nesfîrşitele movile ale protocoalelor şi „conclusurilor”, ale socotelilor pentru taxele de tot felul. Între puternicii cei noi, împodobiţi cu titluri şi ordine împărăteşti, se ridicară în lumina înnaintărilor şi „binevoitoarei favori”, şi unii dintre Saşi chiar. Contele de Brukenthal întrecu, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, pe toţi cei ce fusese pănă la dînsul în astfel de locuri de cinste, şi nimeni dintre urmaşi nu-l putu atinge. Grand seigneur, „domn mare”, după moda înhorbotată, înpanglicată şi pudrată a timpului său, el purtă pe stradele Sibiiului trăsuri aurite ca pentru o măreaţă păpuşă, el strînse din toată lumea tablouri, între care unele de maestri, din Olanda şi Franţa, cumpără tot felul de vechituri şi-şi mobilă ca la Paris palatul său din piaţă, care se înnălţa ca minunea mică şi drăgălaşă a timpului nou în faţa marei minuni decăzute a bisericii vechi, cu puternicul turn stăpînitor, cu uşile săpate în arcuituri rupte şi încadrate în linii frumoase ca la clădirile lui Ştefan-cel-Mare, făcute de aceiaşi meşteri. Apoi şi această mărire de Curte se duse unde zăceau măririle de muncă şi de luptă. Casa ajunse un museu cu odăile pustii noaptea, cînd strămoşii din cadre priviau la scînteierile zădarnice ale mobilelor aurite prin întunerecul des al părăsirii. Stăpînirea absolutistă a Austriacilor îşi făcu şi ea vremea, şi se stinse. Rămaseră numai imensele casărmi, cu vulturul bicefal, cu titlurile nemţeşti şi gheretele văpsite cu negru şi galben, spre care se uită cu ură ochii „patrioţilor” noului regat al Ungariei. Rămase mulţimea trupelor de toate colorile şi tăieturile: infanterie, artilerie, husari, honvezi, cari umplu cafenelele, panoramele, grădinile în zilele de sărbătoare şi sara fac curte cu pişcături în gangurile negre ale caselor de modă veche codanelor din satul lor. Rămaseră generalii, şcoala de cadeţi, înnaltele instanţe militare. Încolo însă Sibiiul căzu în rîndul micilor oraşe de provincie ale regatului Ungariei unite. Decăderea mai deplină a cruţat Sibiiul de prefacerea în urît şi modern pe care a suferit-o şi o sufere zilnic Braşovul, care se luptă încă pentru bogăţie.

Piaţa pe care o stăpîneşte biserica mai nouă a catolicilor, amintire din timpurile cînd Austria răzimată pe Iesuiţi chema pe eretici la picioarele Madonei catolice, această mare şi frumoasă piaţă are prăvălii cu vitrine moderne, dar casele au păstrat mai toată smerenia paşnică a trecutului. Tot între clădiri de acestea cu fereşti mici, obloane, înnalte coperişuri de ţiglă şi curţi pline de umbră umedă, merge strada în jos către promenada „Bretter”, către parcul orăşenesc, veche dumbravă cu drumuri netede şi tari, luminate astăzi cu o electricitate supărătoare pentru întîlnirile de noapte, iar în sus către cotloanele ce duc la gară, în povîrnişuri răpezi. Atîtea şi atîtea ulicioare suie, coboară, lunecă, printre căsuţele bătrîne care adăpostesc în cuprinsul lor de umbră tristă tot alte bucurii şi dureri ale vieţii şi arată în acelaşi cadru înnegrit de fereastră măruntă tot alte chipuri bălane şi albe de fete cuminţi şi de fete zglobii. În cutare din cele mai mici printre hudiţe caldarîmul zmuncit e aşa de singuratec, obloanele se închid aşa de deplin şi e atîta tăcere în curţile negre, încît pare că trecerea veacurilor nu s’a petrecut aice şi că prin aceste ascunzători de oameni stau încă aceia cari au luptat cu Turcii supt Iancu-Vodă din Huniedoara sau şi-au văzut steagul închinîndu-se înnaintea lui Rareş Moldoveanul.

Şi iarăşi acele timpuri îţi cuceresc gîndul cînd pe lîngă desişurile de copaci, care în marile şi vestitele spitale încunjură de linişte suferinţa şi agonia omenească, vezi perindîndu-se zidurile zdrenţuite din care se macină cărămida în dîre ce par de sînge viu, şi bastioanele sure îşi înnalţă printre cuceririle timpului nou ţuguiurile lor bătăioase de unde în atîtea rînduri din mîna meşterilor saşi îndîrjiţi în apărarea bogăţiei şi cinstei lor a pornit moartea duşmanilor. Şi aiurea sînt de aceste colţuri neschimbate: de jur împrejurul bisericii de pildă, unde casa preoţească arată săpături frumoase, şi lîngă zidirea de casarmă sură şi verde a gimnasiului săsesc ţi se iveşte pe straşnicele ei temelii casa neagră în care a locuit acel Mark Pempflinger, conte al Saşilor, om de îndrăzneală şi de avînt, care a rîvnit putere şi în ţara noastră de dincoace de munţi şi şi-a legat numele şi de trecutul românesc. Şi iarăşi trăieşti în acele timpuri de cîte ori cauţi un drum mai scurt prin curţile neprietenoase, cu mirosuri grele şi te strecori prin lungi şi înguste ganguri de întunerec, bune pentru pîndă şi omoruri răzbunătoare. Saşii sînt un popor vestit de păstrător al moştenirii lor de datini şi de - bani. Mişcarea zbuciumată şi cutezătoare a industriei şi negoţului nou nu i-a putut prinde. Cutare a găsit în lăzile tatălui său multe valori pe care se gîndeşte numai a le înmulţi, cutare altul a descoperit, să zicem, o vînă de cărbune într’o mină şi şi-a făcut răpede milionul, care-i dă însă numai greoaia grijă de a-şi pierde zilele mai scump, lucru în care rasa lui nu poate izbuti.

Totuşi exemplul altor naţii, depărtata înrîurire a Budapestei în hainele ei, bune sau rele, dar nouă-nouţe, spiritul ungaro-american care răzbate cu încetul în toate, apoi dorinţa firească de a răsufla alt aier decît mucegaiul şi duhlirea curţilor strămoşeşti au ajutat silinţile unui speculator dibaciu şi au întemeiat în ultimele timpuri un Sibiiu nou. E aleia bogătaşilor, clădită pe locul deşert unde erau odată gropile şi buruienile livezii lui Haller. Aici vilele întortochiate şi cochete, înfăşurate în verdeaţa poetică pe tot timpul verii, sînt lîngă aspra vechime a cetăţii însăşi ca o Sinaie înfloritoare, ca un unghiu fericit de tînăr oraş sviţerian. Ungurii au aici funcţionarii şi cafenelele.» (va urma) Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

ULBS

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia