Tribuna
PNL
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XVIII): Avrigul lui Gheorghe Lazăr?
Marius HALMAGHI
2019 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XVIII): Avrigul lui Gheorghe Lazăr?
domnie de voinic în locul domniei de preut - po¬runceşte timpului să se schimbe? – Veştem ... şcoală şi muncă!

 

Pentru toţi cititorii „Tribunei” care doresc să cunoască ţinutul sibian, aşa cum l-a descoperit istoricul Nicolae Iorga în urmă cu peste un secol, continuăm reproducerea selectivă din lucrarea „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească” (1906): «Iarăşi trecem Oltul în noaptea umedă cu picuşuri de ploaie rece. (...) Spre Sibiiu. Ne despărţim în sfîrşit de tata Bîrghişanul, care pe vreme bună şi pe ploaie, cu bucurie şi cu năcaz, tăcut şi în una şi în alta, afară de cîteva cuvinte aruncate în treacăt, a fost cîteva zile purtătorul nostru. Cu toate că aş fi vrut să merg şi mai departe cu putinţa vederii în toate părţile, cu răgazul popasurilor în care poţi cer­ceta locurile, bisericile, casele şi oamenii, trebuie să ieau pană la Sibiiu trenul. El se opreşte la revărsatul zorilor în staţia Viştei-de-jos. Nici-odată greoaia maşină cu mirosul de căr­buni şi ferestuicile chioare nu mi s’a părut mai mult o temniţă decît în acel ceas de ivire ne-hotărîtă a unei zile albicioase de toamnă. De la Arpaşul-de-jos, cea d’intăiu staţie, se vede bine dar ce tristă e această cale în drumul cufundat, departe de sate şi între păreţii impuşi ai staţiilor, plantaţiilor, semnalelor, împestriţate cu Unguri decorativi ca o reclamă mincinoasă, menită să ascundă atîta Romînime curată! Porumbacul-de-jos se desfăşură mai bine decît alte sate pe care abia le gîceşti în dosul live­zilor îmbîcsite. Flăcăi ies călări la ţarine, un ciobănel în sarică îşi răsfiră oile pe pajişte. Tur­nurile ţepoase ale celor două biserici îşi fac în ciudă ca două cumetre rele ce nu încap una de alta la slujba cea sfîntă lui Dumnezeu. Acesta e unul din cele mai bune sate făgărăşene, şi lucrul l-a înţeles şi un comite italian născut în Germania, care a venit aici cu servitorii săi englesi şi stă în fiecare an luni întregi de zile vînînd codrii cu hăitaşi romîni cari-i caută ursul, «capra» şi «porcul». După Porumbac linia de dealuri, care ascundea aproape cu totul, din a dreapta, munţii, se pră­buşeşte în căderi răpezi, ca o costişă de cetate. Eşti mai aproape şi de linia înnaltă a hotarului şi de ştergarul de argint al Oltului întins pe pajiştea verde. Valea se tot strînge, pregătind o închisoare apei care s’a deprins a merge lin şi vesel, de cîte ori nu duce în sine mînia năpras­nică a pîraielor muntelui, a rîurilor de prin sate.

Pe o modîlcă a şesului oltean se revarsă un sat mare, cu multe coperişuri roşii şi două biserici greoaie, dintre care cea mai depărtată e înnegrită de timpuri. La el duce o strajă de plopi vechi, şi alţi tovarăşi de bătrîneţă ai lor se în­grămădesc în cuprinsul foarte larg al unor ziduri de cărămidă înroşite de ruină. Trenul se opreşte mai mult înnaintea unui fronton de gară ce se recomandă Felek. Odată cînd erau Saşi pe acolea - Unguri n’au fost nici-odată -, adecă pană prin anii 1840, ei ziceau satului: Freck. Iar pentru noi, cari sîntem acum singurii stăpînii aice, unde avem şi o protopopie, acesta e Avrigul.

Avrigul lui Gheorghe Lazăr, care a pornit de aici ca un dascăl sărac la copiii unei cocoane bogate din Bucureştii cei cu carte grecească pen­tru lume, şi cu carte romănească numai pentru biserică, şi care a dus cu sine binefacerea ace­lui spirit naţional pe care-l răspîndise dincoace şcoala lui Clain, Maior şi Şincai. Înviorătorul unor timpuri veştede a rămas totdeauna dascăl sărac precum plecase, şi într’o zi, după tulbu­rările de la 1821, în care nu şi-a putut afla ros­tul, o căruţă ţerănească îl aducea bolnav de moarte în locul umil de unde plecase’n drumul lui de apostol. În mijlocul Bucureştilor, în mar­mură, Avrigeanul pletos cu mustaţa mică, muş­cată în clipele de amărăciune, stă în picioare, făcînd o mişcare care, în numele Spiritului, po­runceşte timpului să se schimbe; aici ţărîna lui se amestecă în pămînt cu ţărîna altor plugari, fraţii, părinţii, moşii şi strămoşii lui, tot iobagi de-ai lui Bruckenthal şi ai altor nemeşi de cei cu copacii din vale. Un mic semn de piatră cu  cîteva slove arată că acest trup de sărman zace în pămîntul bisericii neunite, dar gîndul ce a fost în el, acela e şi în biserica unită şi în toate bisericile şi casele de cărturari; el suflă slobod şi tare în largul Romînimii întregi.

Îndată după Avrig dealuri mărunte, movile lupte se înnalţă şi cad în şes. Încă de la Sebeşul-de-sus, în dreapta dealurile oltene, purtînd vii şi holde, se prefac în mari movile ascuţite, pe care le acopere pădurea. Înnălţîndu-se şi îndesîndu-se tot mai mult, ele parcă vreau să în­frunte munţii din faţă, închizînd drumul Oltului. Deodată acesta se încovoaie şi fuge, cotind printre înnălţimi spre planurile noastre libere. Drumul trece cotitura apei pe un pod mare, între căciuli uriaşe de muncele la poalele cărora, prin cărăruşi albe, se strecoară şiruri de vite albe, de bivoli cu piele de Satană. Mari sate grămădite, cele mai multe cu Saşi în ele, bise­rici negre, cocoţate sus, se aciuiază între ridi­căturile pămîntului. Apa Sibiiului luceşte cîtva timp ca o vîrcă de oţel în verdele pajiştelor bo­gate. Apoi şesul sibiian se lărgeşte pentru locuinţi şi holde, mărgenit numai din a stînga de blîndul şir de dealuri al Apusului. Cartea a III-a. Ţinutul Sibiiului. De la hotar la Sibiiu. (...)

Apoi în pasul îngust, bun de pază, rău pentru oşti năvălitoare, un mare turn vechiu răsare cenuşiu pe margenea Oltului, prelungit prin clădiri mai nouă. Acesta e turnul Lotrului, lîngă pîrăul ce se numeşte Lotru pentru şiretele lui apucături tălhăreşti. Pe aici stăpînia din vechiu groful sas Conrad, apărătorul hotarului unguresc, acum şapte sute de ani aproape împliniţi. Tot mai departe, dealuri, cale îngustă, umbră, - şi lunecarea de oţel negriu a Oltului ticnit. La capătul gîrliţei de munte, cam pe la un mijloc de culme, un mare turn, pe tencuiala zdrenţuită a căruia se văd pete roşii, nu ca de sînge, ci ca de floare. Din aceiaşi piatră sînt făcute o samă de locuinţe întunecate, de ziduri de împrejmuire, îmbunate acum, care nu mai spăimîntă şi nu mai slujesc la nici-o nevoie de oaste. E Turnul-Roşu. Ceva mai departe ai de jur împrejur prăvălirea modîlcoasă a  muscelelor îmbrăcată cu mesteacăn. E mai înnalt, mai umbros şi mai trist decît dincolo; îţi lămureşti astfel şi negrul veşmintelor de aici faţă de albastrul Vîlcei, care abia zîmbeşte, faţă de roşul veselelor muscele bătute de soare ale Argeşului şi mai ales Muscelului. (...) Aici, între aceste culmi, avînd în faţă această catapiteasmă a ţerii sale, Mihai Viteazul a învins pe cardinalul Andrei principe al Ardealului şi i-a luat locul, făcînd domnie de voinic în locul domniei de preut, şi domnie de „păstor român”. Pe margenea drumului, la ulucile caselor, în gări, se văd multe femei cu cîrpa neagră înfăşurînd capul rotund şi căzînd pe gît ca o aripă, mulţi săteni cu pălăriuţa rotundă, - Romînii de aci.

Pămîntul a fost însă odinioară tot al Saşilor, cari-l primiseră danie de la rege pentru a-l lucra şi a-l apăra. Pretutindeni se vede pecetea lor, în cîmpii mici, bine îngrijiţi, gunoiaţi şi întrebuinţaţi cu scumpete gospodărească: ogoare de porumb, zarzavaturi, petece de vie, livezi bune. Ţinut de oameni stăruitori, harnici şi economi, cari au adus în „pustiul” românesc datine de străduinţă minunată de prin ţeri depărtate de sfîntă muncă îndelungată a oamenilor.

Ca la Rin, vezi pe costişe satele cu case greoaie, zidite ca pentru o mie de ani, cu coperemintele apărătoare, de ţigle roşii-şterse, care se urcă în ţuguiu cu şirurile lor de zimţi rotunzi, ca de platoşă: drumuri albe drepte, pieţe, cîte o mare biserică, scoţînd turnul puternic ca un gît de barză dintre umerii ridicaţi. Aşa vezi Porceştii de lîngă staţia hotarului, Tălmaciul-Mare, Veştemul, care a dat Romînilor pe bunul Teodosie, Mitropolit al Ungrovlahiei la dreapta lui Şerban Cantacuzino şi a lui Constantin-Vodă Brîncoveanu, Şelinbărul, locul biruinţii neuitate.

În Veştem, slove mari negre pe o puternică zidire spun pe româneşte: şcoală. Sămănăturile frumoase la care lucrează încă ai noştri în haine negre şi albe spun, tot pe romăneşte, muncă».

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
qhouse sibiu

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia