Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XIX): Sibiiul centru al Săsimii - locul unde se strîngeau ştirile, unde sosiau poruncile, unde se păstra Vistieria - numele de Şchei, al vechilor locuitori ...?
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XIX): Sibiiul centru al Săsimii - locul unde se strîngeau ştirile, unde sosiau poruncile, unde se păstra Vistieria - numele de Şchei, al vechilor locuitori ...?

O cugetare, din “Sămănătorul” (1905), susţinea că: “Învăţat se chiamă un om care e bucuros să tot înveţe”! Istoria ţinutului sibian poate fi descoperită şi din lucrarea lui Nicolae Iorga, „Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească”: « ..., un vînt de prefacere trece asupra colţului renan de viaţă săsească, şi clopotele din turnurile roşii freamătă un cîntec de jale aşteptînd să cheme la altă rugăciune decît aceia a lungului şir de oaspeţi străini. Aici Romînii luptă şi cuceresc. Aiurea, ei au fost în toate timpurile, anume în satele româneşti ale Sibiiului. * Ca să vezi însă în amănunte toate aceste lucruri, trebuie să porneşti încet, - cu caii săseşti cari nu se grăbesc şi nu obosesc nici-odată, cu „cocişul” romîn, bucuros de vorbă şi cinstit, sau cu cel sas, care amuţeşte pe capra lui şi cere totdeauna ceva mai mult, - într’o limpede dimineaţă de primăvară sau de toamnă cînd Sibiiul se înfăşură’n urmă în raze tinere, pe cînd o brumă de albastru nelămurit acopere ca un zăbranic de taină lungul şir de munţi din faţă (...) Acel mare sat din faţă, cu porţile şi zidurile bătrîne, înnegrite une ori şi dărăpănate, cu biserica veche şi frumoasa şcoala nemţească nouă, e Şelimbărul, pe care saşii îl numesc Schellenberg. Dincolo de mica apă noroioasă şi de malul nisipos în care sapă Țiganii şi se bălăcesc copiii, e cuibuşorul de patruzeci de case al Romînilor; sus pe dîmb, unde bate aspru vîntul încărcat cu mirosuri de busuioc sfînt şi jalnic, e bisericuţa, de unde privirea loveşte drept movila măririi noastre biruitoare. Vor fi oare cîndva oamenii din această margine stăpînii marilor case gospodăreşti ale Saşilor de peste „vale”? În Bungard, satul vecin, de dincolo de sălcii, pe costişa dealului, această minune s’a întîmplat. Era odată aici un Baumgarten, o „livadă” a Saşilor, locuită de oameni cari, vorbind nemţeşte, păstrau pentru Romîni numele de Şchei, al vechilor locuitori de rasă slavă, ca în Ruşcior. Ei erau evanghelici, şi aveau o frumoasă biserică, acolo unde astăzi stau copaci singurei pe locul din faţa şcolii, de unde s’au cărat pănă şi dărîmăturile. Erau preoţi luterani, dintre cari cel din urmă a plecat dăunăzi ca să trăiască din pensie în oraş. Era o mare avere bisericească, o eclejie (de la latinescul ecclesia), pe care consistoriul săsesc o dă astăzi în arendă, pe un preţ de nimic, unor ultimi „Şchei”, corciţi şi ei cu Romînii, cari mîni vor cumpăra şi această rămăşiţă a unui trecut mort şi îngropat cu voia lui Dumnezeu. Bătrînul preot de optzeci de ani care, singur şi împovărat de toate durerile lumii, suie la deal spre biserica lui, cu paşi mărunţi, pe cînd vîntul înteţit îi mişcă lunga barbă albă pe cămaşa de ţeran, acest patriarh al neamului nostru îşi mai aduce aminte cînd, prin 1850, la venirea lui, erau mulţi Saşi, cari aveau „maghistratul” şi se purtau ca domni. Dar ei s’au stîns pe încetul, s’au dus, ori „s’au dat de partea noastră”, cum dovedesc şi ochii albaştri blînzi şi cîrlionţii bălani ai altora dintre copii. Astăzi în casele cu obloane verzi sînt numai Romîni, îngrijindu-şi livezile şi săpînd milioanele de castraveţi, din vînzarea cărora mai ales se ţine viaţa satului. Biserica, zidită odinioară de Compania grecească a Sibiiului şi de Maria, fiica lui Şerban-Vodă Cantacuzino şi văduva vînătorului de domnie Aga-colonel Constantin Bălăceanu, această biserică întru toate grecească a fost dărîmată în veacul trecut. Din ea a rămas numai zidul de împrejmuire, crucea de piatră prinsă în el, cîteva lespezi de mormînt cu litere greceşti, unele icoane pe fond de aur şi catapetiasma săpată, afară de dîmbul de ruine de la poartă. Clădirea nouă nu se deosebeşte decît prin mărime, dar ea chiamă prin această mărime de departe privirile călătorului, ca un trofeu al biruinţii romăneşti. Satul următor, destul de depărtat, e Veştemul. Aici au stat, ca în Orlat, grănicerii, şi de la dînşii au rămas casele mari, de formă mai mult săsească, izvorul în jurul căruia roiesc femeile cu cofiţe, locuinţa, mai mare, a căpitanului de pe vremuri. Şi strălucita şcoală cu două rînduri, al cărei titlu e pus în trei limbi şi a cărei pecete e numai ungurească, se ţine tot din averea grănicerilor de mult desfiinţaţi. Biserica, unită, are o Evanghelie de-ale lui Şerban Cantacuzino, trimească aici de Gheorghe Brancovici, ce-şi zice însă aici romăneşte: Brîncoveanul, şi care a fost fratele Mitropolitului Sava, vestit pentru chinurile şi umilinţele ce le-a îndurat de la Craiul ungurec al Ardealului. Şerban şi Sava sînt pomeniţi şi la vechiul pomelnic pe lemn. Pe atunci Veştemul dăduse şi un Mitropolit Ţerii-Romăneşti în acel bun şi curat Teodosie, care a priveghiat ca atîta iubire, supt Vodă Brîncoveanu, la înnaintarea şi desăvîrşirea literaturii noastre bisericeşti. De aici munţii minunat împăduriţi îmbrăţişează toată zarea. Eşti la picioarele lor în marele sat al Tălmaciului, amestecat, de Saşi şi de Romîni, cu zidul alb al cimitirului său, înflorit cu inscripţii germane. Ce curat e vinul pe care-l aduce de la cîrciuma cu fereştile înnalte fetiţa frumoasă care rîde cînd spune că o chiamă Ana! În stînga curge iutişor rîul Săghiiului sau al Sibiiului, grăbind spre marele Olt, încă nevăzut. În dreapta aleargă rîul Sadului spre colţişorul de viaţă ţerănească, de unde ni-au venit Mitropolitul mucenic Ioan Inochentie Clain, căruia-i zicea de-acasă Micul, şi blîndul călugăr Samuil, nepotul său. Mai în fund e Tălmăcelul, al cărui turn de biserică abia se zăreşte din verdeaţă. Iar pe înnaltul deal din faţă se deosebesc limpede zimţii suri ai vechii cetăţi Landeskrone, „cununa ţerii”, astăzi sfărîmată şi părăsită pe culmea ei pustie. Tot mai înnainte prin vălmăşagul munţilor rotunzi, gîrbovi, înveliţi în cojoacele lor de păduri. Calea se strînge, şi un drum de piatră duce acum printre casele mari de bîrne, rău tencuite, cu înnalte coperişuri negre, ale Boiţei. Încetarea negoţului de porci cu Ţara-Românească a sărăcit acest cuib de munteni, unde femeile fac fînul pe pajişti, culeg în vale cucuruzul în tulae (coceni) şi fasolele sau pleacă spre tîrg în cioareci, călări bărbăteşte pe blînzii şi sigurii cai de munte. Şi acum calea ţi-o taie lata dungă de întunerec a Oltului care trist, după lăsatul lui, între nisipurile şi sălciile malurilor joase. Pentru cîteva „piţule”, doi săteni voinici te trec, cu trăsura şi cu caii, pe podul umblător, mişcat de funia de fier a hurduzăului. Apa tulbure, frămîntată de vîntul rece, se mişcă greu, în năcaz, înnaintea scîndurilor îngreuiate. 

Acum de-o parte e gara cea lungă a Turnului Roşu, care turn sîngerează încă de o ultimă licărire de soare drept înnainte la capătul Boiţei. În faţă sînt Porceştii, bogat sat de hotar, cu livezi de nuci şi pruni pe munte şi 30.000 de florini în casa bisericii. Această biserică e făcută cu banii lui Matei Basarab, prin boierinaşi de ai lui, trimeşi aice pentru aceasta, la 1653. Frumoasă frunte de zimţi şi de brîu, care se încovoaie încadrînd sus uşa, firide cu şi fără de icoane, stemă a vulturului negru cu crucea în plisc. Turnul cu fereastră gotică, ce s’a adaus ceva mai în urmă, se potriveşte cu clădirea, care a fost hîzită însă în fund printr’o umflare de mai dăunăzi a stranelor şi a altarului, pe care, din fericire, o ascunde, cînd te uiţi de departe, un arbore bătrîn. Acum, la căderea serii, se întorc în sat vacile răzleţe, bivolii într’o legănare greoaie, multele turme supuse, mînate de copilaşi cu ochii negri, neînchipuit de frumoşi. E totuşi, în atîta viaţă ce se grăbeşte spre odihnă, o mare tăcere. Şi cornul lunii stăpîneşte liniştea sfîntă coborîtă asupra văii Oltului trist.

II. Sibiiul. Pănă astăzi Sibiiul, un oraş de 30.000 de locuitori, păstrează ceva din trecutul său puternic şi aristocratic. De la început, el s’a impus ca un centru al Săsimii. Foarte bine păzit prin aşezarea lui acoperită, apropiat de părţile acelea ale Murăşului-de-jos unde prinsese temeiu stăpînirea Craiului ungur, încunjurat din toate părţile de aşezări ale coloniştilor, el ajuns în chip firesc locul unde se strîngeau ştirile, unde sosiau poruncile, unde se păstra Vistieria şi de unde porniau hotărîrile şi sfaturile pentru apărarea neamului primejduit». (va urma) Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Infinity Ink. Photography

ciclism.sibiu.ro

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia