Continental
Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XIV): critica îndeletnicire meschină?
Marius HALMAGHI
2405 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XIV): critica îndeletnicire meschină?
- gustul de cetire! - omul poporului … Gheorghe Bariţiu … un gazetar al conştinţii şi al idealelor sale!

Reproducem continuarea articolului „Gheorghe Bariţiu - Cu prilejul inaugurării monumentului său”, apărut în „Sămănătorul” - nr.19 (9 mai 1904): «Nu, bine înţeles, un gazetar al intereselor celui ce plăteşte, ci un gazetar al conştinţii şi al idealelor sale şi, pe lîngă aceasta, ca o întregire neapărată, fiindcă e vorba de un spirit aşa de înţelegător şi de cuminte, un gazetar „pentru toţi”, gazetarul poporului romîn supus în Ardeal unei stăpîniri străine. A scos pe rînd, de la 1838 înnainte, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, apoi „Gazeta de Transilvania”, care trăieşte şi astăzi în Braşov, supt un nume puţin schimbat, şi la sfîrşit „Observatoriul”. În aceste foi s’a cules învăţătură în formă uşoară şi plăcută, sfătuiri morale, îndreptări naţionale, îndrumări de călăuz încercat în nesiguranţele şi primejdiile unui popor care se luptă zilnic cu grele împrejurări. De la o vreme, alţii, de vîrsta lui sau mai tineri decît dînsul, au arătat alte căi şi au înţeles altfel ţinta lungii călătorii de muncă şi osteneli, dar pănă în apropierea anului de deşteptare şi de prefacere 1848, el a fost marele duhovnic al poporului său. Deci scrisul lui Bariţiu, aşa de îmbielşugat, a fost practic şi trecător: el a fost ca acea parte din apa cerurilor pe care pămîntul o înghite fără a mai da rîuri veşnice, dar din care se înnalţă pe cîmpiile de catifea verde şi de aur palid hrana miilor de oameni, cari adesea uită să mulţămească. Sînt oameni a căror chemare e de a fi ziarişti: oameni cari înţeleg răpede, se înflăcărează o clipă, vorbesc cu convingere şi uşurinţă, dar nu păstrează totdeauna pe a doua zi ideile care păreau că-i stăpânesc şi sentimentele de care se arătau zguduiţi. Cu Bariţiu nu e însă aşa. El era o fire în adevăr românească şi ţerănească, avînd aplecarea spre o reflexivitate adîncă, îndărătnicie în urmărirea scopurilor sale, o deplină consecvenţă şi darul de „a ţinea minte” din care se întemeiază caracterele puternice şi vrednice de respect. Avea în adevăr talent literar: un talent foarte sobru, cu multă pază în alegerea şi orînduirea cuvintelor, putînd să mişte însă foarte mult atunci cînd un sentiment de revoltă sau un avînt ce nu se mai poate opri, rupea zăgazul cel tare. În chestii culturale foarte înnalte şi gingaşe, el avea de mult părerile care au învins pe urmă, târziu de tot, în zilele noastre: încă din 1865 el striga, în „Calendariul pentru poporul romîn”, împotriva „stricării limbii” şi era în stare să cuprindă într’un articol de trei pagini critica întreagă a pornirilor spre latineşte, franţuzeşte, nemţeşte şi ungureşte, care împestriţau vocabularul şi conrupeau sintaxa. Ar fi putut să se manifeste pe orice teren cu onoare şi, cînd Academia l-a invitat, pe dînsul septuagenarul, să-şi însemne amintirile, puind în acelaşi timp vremea sa în legătură cu vremile trecute, el a dovedit că poate descoperi şi strînge toată informaţia, că o poate preface într’o povestire netedă şi că se poate feri de orice patimă în expunerea lucrurilor în care fusese acea „magna pars” de care vorbeşte vechiul cîntăreţ. Dar el a ştiut să descopere totdeauna locul, punctul unde trebuia dusă lupta pentru neamul său şi să se înfăţişeze acolo cu steagul în mînă, jertfind odihna sa, interesul său şi, ceia ce e şi mai mult, jertfind soarta reputaţiei sale după moarte. În aceasta-i stă meritul cel mare. Era în 1835-6. Pleiada marilor scriitori ardeleni se stînsese. Ei lăsaseră cărţi, dar nu erau şcoli. Cele mici, din vremea lui Iosif al II-lea, erau în decădere: cele mari se resumau încă în şcoala înaltă din Blaj. Pentru cei ce nu erau de confesiune unită, şi se feriau de dînsa, pentru cei ce nu încăpeau la Blaj, pentru cei ce voiau să ştie şi lucruri care nu se predau acolo, erau şcolile străine (şi Bariţiu a învăţat la Cluj), cu toate urmările lor. „Şcoli sînt de lipsă, şcoli”, proclamă în 1835 tînărul profesor de fisică din Blaj, exprimînd cea d’intîiu nevoie a timpului. Unit, el primi să fie dascăl la Neuniţii din Braşov, nu pentru leafă, care era sărăcăcioasă, ci pentru însemnătatea centrului românesc din Braşov şi pentru foloasele ce trebuiau să izvorească pentru neam din aducerea la crezul naţional a acestui vechiu cuib de negustori interesaţi şi de dreptcredincioşi înnainte de toate. Bariţiu fu învăţătorul Braşovenilor cît a fost de nevoie, şi la 1845 el nu stătu pe gînduri să dea altuia locul unde presenţa sa nu mai era neapărată. O altă necesitate a timpului era presa de literatură uşoară, dar cu miez moral şi cu orientare naţională: un fel de şcoală a celor ce nu mai puteau veni pe băncile ucenicilor şi erau răspîndiţi în tot cuprinsul Romînimii.Foaia” sa, mai populară, mai puţin personală decît publicaţiile periodice, ceva mai vechi, ale lui Eliade şi Asachi, cu care el trebuie pus în acelaşi rînd, a răspîndit gustul de cetire şi a pregătit condiţiile materiale ale literaturii de mai tîrziu. A fost o vreme cînd ea, rămîind singură, a cîştigat şi cetitorii din Principate.

La 1848 şi după această dată, activitatea politică venia pe planul întîiu pentru Romînii din Ardeal. El se supuse şi veni şi la acest asalt, în rîndul întîiu. Şi, iarăşi, pe cînd Asachi făcea mătănii înnaintea Sfinţilor Lor Muscalii, iar Eliade, pierzîndu-şi cumpătul, se improviza dictator revoluţionar şi semizeu în numele Libertăţii, Bariţiu fu omul poporului.

Un „om reprezentativ”, o expresie a nevoilor neamului său, o personalitate binefăcătoare care n’a crezut niciodată că are drepturi asupra sa: acesta a fost Bariţiu. Şi pentru aceia el e aşa de greu de desluşit pentru cei ce caută în el omul şi atît de lesne de respectat pentru acei cari-i văd munca. N. Iorga».  

În contextul actual, considerăm oportună reproducerea articolulului „Un mod de a critica”, apărut în revista Sămănătorul” nr. 26 (29 iunie  1903), autor fiind marele filolog şi istoric literar, Ovid Densuşianu (1873, Făgăraş – 1938, Bucureşti): «În cercuri în care literatura şi ştiinţa se confundă cu tot felul de meserii, şi mai ales cu meseria de a cîştiga mai uşor pînea de toate zilele, de a adăuga un titlu nou la altele primite prin vre-o minune, de a apăra, cu zelul de servitor smerit, nume a căror faimă e ameninţată să apună, critica se coboară la o îndeletnicire meschină de înegriri pătimaşe, de insinuări perfide, de clevetiri, de vorbe de babe. Aici se încheie toată vieaţa acestor cercuri, atîta pot să dea ele publicului, iubitor de toate, în paginile impertinente ale vre-unui jurnal sau sub coperta prea transparentă – în intenţiile şi mijloacele care o susţin – a unei reviste. E o critică ce-şi are şi ea rostul ei, darul de a procura mulţumiri celor care nu le mai pot căpăta aiurea, şi mai ales ilusiunea că atacurile pot să-şi aibă efectul lor, să împrăştie neîncrederea în unele reputaţiuni neplăcute, făurite fără colaborări misterioase şi cu proclamări de pretorieni. E fără îndoială o pierdere de timp să urmăreşti toate numele – de critici literari, născuţi pentru ocupaţiuni mai lucrative, de istorici, filologi ce-şi zic aşa pentru că le-au zis alţii, născuţi să nu fie nimic – ce defilează, încrezute, printre rîndurile greoaie ale unei prose de plumb, aruncate în ochii nepricepuţilor drept monedă adevărată cu care să cîştige un loc printre scriitori. E însă o petrecere ori-cum să priveşti frămîntările celor care se cred chemaţi să coboare pe alţii, pe care timpul şi alt ceva – ce nu se înţelege uşor şi de ori-cine – îi va ţinea unde sînt; e un prilej să te mai veseleşti un moment, între ocupaţiunile obicinuite, cînd îl auzi strigînd şi dînd chiar sfaturi: „D-ta nu poţi fi poet pentru că nu te-ai născut în loc bine-cuvîntat de muse, pentru-că nu scrii cum scriu alţii, pentru - că nu’ai luat mai mult seama la unele versuri la unele rime … D-ta nu poţi fi om de ştiinţă pentru-că alţii au fost sau sînt pentru-că în cutare notă n’ai spus cît trebuia, ai uitat ce ştiu alţii, ai comis o greşală – în realitate poate vre-o eroare de tipar sau o scăpare din vedere, - în ştiinţa D-tale nu poate avea nimeni încredere, n’ai avut timp să cunoşti atîtea lucruri, eşti prea tînăr, ia-o mai domol sau lasă-te de ce ai început, etc, etc. …”».

(va urma)





comentarii
1 comentarii

Dle Halmaghi cine va sponsorizeaza cercetarile? Am vazut ca sunteti cam neteuns, ca-i scump frizerul, dar cercetarea implica fonduri...
02.05.2020 23:35
Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

Publica anunturi

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia