Continental
Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XIII): asociaţii pentru cultura bugetului? - ziarul lor era opera lor - n’a rămas nimic de la dînsul? - cetitorul poate să mai judece şi el singur!
Marius HALMAGHI
1118 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (XIII): asociaţii pentru cultura bugetului? - ziarul lor era opera lor - n’a rămas nimic de la dînsul? -  cetitorul poate să mai judece şi el singur!

Nicolae Iorga prezenta în articolul „Despre presa românească” - apărut în „SĂMĂNĂTORUL”, nr. 35 (1903) - evoluţia presei în sec. al XIX-lea: «Elementul cultural a venit pe urmă, şi, o bucată de vreme, pînă după sosirea Domnilor, el se ţinu, sfios, pe de o parte, în anexele buletinului oficial. Numai de la 1836 „Curierul” se anunţă „jurnal literal”, pe cînd în amîndouă capitalele iese un „Buletin” deosebit al administraţiei. Pînă la 1848, n’a fost cu adevărat un ziar politic: politica supraveghiată de aproape, se făcea în Adunările legiuitoare şi în literatură. Zgomotosul an de eliberare aduse în Bucureşti, unde se ajunse la stabilirea unui guvern revoluţionar, ivirea unui număr de gazete foarte călduroase şi destul de naive, a căror grijă o aveau oameni ca Rosetti şi Bolintineanu. Curmarea stăpînirii Naţiunii prin Naţiune aduse şi încetarea imnurilor zilnice către dumnezeiasca Libertate. Se intră iarăşi în era buletinelor administrative, foilor de „soţietăţi” ştiinţifice, vestitoarelor de cursuri comerciale şi folositoarelor reviste pentru sate. Gazeta, care se încumeta a face discuţii politice era închisă răpede „din înnalt ordin”. Aşa a fost pînă la Unire, cînd ne străbătu o tresărire de viaţă şi guri, încleştate până atunci, putură striga iarăşi pătimaşe cuvinte de adevăr. Presa Unirii:Zimbru”, „Steaua Dunării”, „Romînul”, a fost o presă bună. După alegerea lui Cuza, presa s’a desvoltat în acelaşi sens de pasiune sinceră, - numai cît ţinta naţională dispăruse, lăsînd în loc, pentru a fi urmărită tot aşa de aprins, ţinta de partid şi, adesea, ţinta personală chiar. Violenţa era într’o necontenită creştere şi ziare clandestine, ce se stecurau cu toată paza poliţiei Domnului – „Domnitorului” se zicea pe atunci, într’o limbă stricată -, acoperiau de nevrednice batjocuri persoana alesului din 1859. Cînd regimul lui Cuza se nărui şi începu o nouă viaţă politică, garantată prin Constituţia de la 1866, cînd se organisară solemn partidele şi haitele lor pentru a impune unui popor, întrerupt ast-fel în desvoltarea lui, ca singur ideal, alternarea la putere a asociaţiilor pentru cultura bugetului -, se adună, cu ştirea guvernului, ceia ce se făcuse pînă acum mai ferit. Peste puţină vreme, principele Carol, care nu putea mulţămi atîtea ambiţii ce se excludeau între sine, fu lovit, nu numai în purtarea sa ca şef de Stat, ci în caracterul său, în familia sa din străinătate şi din ţară. Ast-fel culeseră trişti lauri G. Dem Teodorescu, N. Orăşanu şi B.P. Haşdeu. De la „Romînul”, la „Epoca”, la „Naţiunea”, la „Voinţa Naţională”, curentul de luptă fără cruţare între partide „nejustificate” din punctul de vedere superior romînesc, - urmează: o excepţie ar face numai corecta „Romînie liberă”.

De pe la 1890 însă începe o nouă presă, care e şi cea de astă-zi şi, pentru a o preţui după cuviinţă, trebuie a însemna şi foloasele vechii prese. Aceşti ziarişti ce nu respectau nimic aveau două îndreptăţiri. Întîiu, că erau cu totul sinceri: erau nişte fanatici. Rosetti e un frumos tip în această privinţă -, şi fanaticul se iartă adese ori, pentru credinţa lui. Dacă, apoi, pe unii îi mîna ambiţia pe nime nu-i momisese cîştigul, simbria altui ambiţios; a lăuda şi batjocuri cu atîta pe lună era încă o meserie necunoscută. Pe urmă, ziarele acestea făceau ca şi literatura timpului: trăiau după diapasonul parizian: modelul Romînului era al-de „La Lanterne” sau „La Nain Jaune”, furioase pamflete contra Împăratului Napoleon. Ziarele aduceau însă şi un netăgăduit folos, şi iată de ce. Ele erau pe atunci ale lui Rosetti, ale lui Bolliac, ale d-lui Haşdeu. Toţi trei erau oameni săraci cari nu puteau tocmi - pe alţii ca să robească la ei. Ziarul lor era opera lor: de la articolul de fond pînă la anunciu: cîte un prieten se mai adăuga doar, sau un colaborator de ocasie, om cinstit şi cu nume, cu situaţie. Dar toţi aceşti autori de gazete erau poeţi, archeologi, istorici: să meargă din om în om ca să prindă ştirea interesantă că d. Cutare a plecat în cutare loc, că alt domn a fost numit copist, că al treilea şi-a furat logodnica sau şi-a ucis nevasta, - aceasta nu era de obrazul lor. Deci după articolul de fond, după note de politică exterioară, după dezbateri ale camerelor, veniau articole de literatură şi ştiinţă, foarte bine scrise şi care luminau, încălziau, îndemnau publicul. Cine nu crede, să meargă să vadă. Încă de pe la 1890 însă după modelul francez, luat şi el din Anglia, informaţia – folositoare, indiferentă sau stupidă, falsă, otrăvitoare – îşi luă locul în ziarele noastre. Cînd d. Cazzavillan întemeie Universul şi îi dădu o răspîndire neauzită, cronica accidentelor şi crimelor, faptelor de senzaţie după obiceiul foilor italiene din sud, se adăugi. Conducătorii intelectuali ai ziarelor văzură că ei se pot mărgini a scrie articolele de fond. Pentru rest se cumpărară foarfece şi se tocmiră studenţi. Partea literară serioasă, pe care n’o puteau face nici foarfecele nici studenţii – dispăru. „Epoca” din 1886 a fost ultimul ziar jertind pentru cultură. Mai era însă un „progres” de realizat. Spoiala de cultură întinzîndu-se tot mai mult, oamenii politici – cari, şi ei, nu mai erau scriitori – crezură că se pot scuti şi de munca articolului de fond. Ziare ca vechiul „Timpul”, ca vechia „Voinţă”, în care mai toată partea politică era a unor oameni ca Eminescu sau Delavrancea, rămaseră o amintire de copilărie a artei. Simbriaşii făcură acuma tot ziarul.

Se ajunse ast-fel la presa violentă, insultătoare, mincinoasă – represintată prin atîtea din ziarele de astă-zi, fără convingere, fără folos cultural drept compensaţie. Acum, cetitorul poate să mai judece şi el singur. N. IORGA.»

Pentru toţi cititorii Tribunei (fondată la 1884), prezentăm articolul istoricului Nicolae Iorga, dedicat întemeietorului presei româneşti din Transilvania, istoricul Gheorghe Bariţiu, apărut în revista „Sămănătorul” an III nr. 19 din 9 mai 1904: «Gheorghe Bariţiu – “Cu prilejul inaugurării monumentului său”. Sînt abia unsprezece ani de cînd a murit Gheorghe Bariţiu, care a fost atîta vreme fruntaşul pe toate terenurile şi conducătorul Romînilor din Ardeal, şi totuşi se pare că poporul nostru s’a despărţit de foarte multă vreme de dînsul. Însă la 12 Maiu 1892 el primia încă, la a optzecea aniversare a naşterii sale, urări venite din foarte multe părţi, dacă nu din toate părţile româneşti (căci neînţelegerea şi nerecunoaşterea între sine a fost totdeauna cel mai mare păcat al Romînilor); cu cîtva timp înnainte, în 1891, el vorbia la prînzul dat de Rege Academiei Romîne, care împlinia douăzeci şi cinci de ani, şi el aducea regalei scriitoare mulţămirea femeilor din Ardeal pentru paginile pe care le-a dat şi literaturii romîne. Atîţia, printre acei cari nu sînt bătrîni, îşi mai pot aduce aminte de moşul cu fruntea înnaltă, ochii vioi şi nasul în vînt, un nas de glumă şi de isteţime. Dar, de cîte ori se aude numele lui, i se pare oricui că acest nume e cules dintr’un capitol mai depărtat al literaturii noastre; el a fost în presentul culturii noastre, dar venia dintr’un trecut pentru care puţini aveau înţelegere. Aceasta, pentru că scrierile lui Bariţiu nu era în mîna nimănui. Poet n’a fost, nuvele n’a scris, în istorie n’a dat pînă în anii din urmă decît puţine memorii de erudiţie, în care nimic nu chiamă şi nu reţine pe cetitor. Pentru publicul cel mare şi chiar pentru acea parte din publicul cel mic căruia i se poate vorbi numai prin frumuseţă, n’a rămas nimic de la dînsul. Numele său singur pluteşte de-asupra operei sale, care pare înnecată, dar slujeşte de temelie pentru ceia ce se vede la suprafaţă. Şi totuşi acest scriitor, căruia uitarea i-a luat operele complete, a fost un foarte harnic om de condeiu, care a scris fără întrerupere, zi de zi aproape, de la douăzeci şi şase pînă la opzeci şi unu de ani. Enorme volume s’ar înfăţişa într’o lungă serie dacă ar fi să se cuprindă la un loc tot ceia ce el a împărtăşit pe încetul, din cunoştinţele, părerile şi simţirile lui, Romînilor de dincolo, iar în anumită vreme, şi în oarecare măsură şi mai tîrziu, celui de dincoace. Căci Gheorghe Bariţiu a fost un gazetar». (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

Publica anunturi

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia