Continental
Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (X): Maria Cunţan, cântăreaţa tristeţii şi a singurătăţii!
Marius HALMAGHI
2472 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (X): Maria Cunţan, cântăreaţa tristeţii şi a singurătăţii!
- La Gura-Rîului - Desbrăcaţi de-a lumei rele - Într’un album - Sfaturi - Andrei "Cel dintâiu”!

 

Pentru a cunoaşte pe „cântăreaţa tristeţii şi a singurătăţii” - tribunista Maria Cunţan - am cercetat „Tribuna” (Sibiu) din anul 1891, descoperind în nr. 223 din 6/18 Octomvrie, poezia „Pelerinagiul la Kevlaar, o traducere a poeziei cunoscutului poet german Heinrich Heine, reprezentant de seamă a liricii romantice universale. Din lucrarea apărută în „Seria Personalia” - realizată de Gabriela Dubenschi (2007) - aflăm că în casa din Sibiu (uliţa Poplăcii, azi str. Tribunei, nr. 5), se organizau seri literare şi muzicale, la care participau scriitorii tribunişti, aici cunoscându-i pe George Coşbuc, Ioan Russu-Şirianu, studenţii Octavian Goga, Ilarie Chendi (şi mulţi alţii), cei care o vor sprijini în colaborarea la marile reviste româneşti. Pe Maria Cunţan o regăsim atât la înfiinţarea „Reuniunii Române de Muzică din Sibiu”, dar şi în „Societatea Scriitorilor Români” (1909). Din 1915, o găsim în Bucureşti, unde se mută cu sprijinul prof. Ion Bianu, locuind la azilul „Domniţa Bălaşa”. În onoarea ei, societatea „Unirea Culturală a Femeilor Române” a organizat la Ateneul Român (în 8 septembrie 1915) festivalul „D-rei Maria Cunţan”, prezentarea fiind făcută de scriitoarea Constanţa Hodoş.

În memoria poetei reproducem poezia ei apărută în “Sămănătorul anul II – no 31 din  3 august 1903”: «Desbrăcaţi de-a lumei rele”: «Desbrăcaţi de-a lumei rele/ Şi de-al vieţii greu tumult,/ Ne ’ntîlnim seara la stele/ Să visăm ca mai de mult./Sfiicios, îmi întinzi mîna,/ Tremurînd, - îţi dau pe-a mea;/ Picură ’ntre plopi fîntîna;/ Uite: a căzut o stea.

Două umbre rătăcite/ Înlemnit-au între brazi:/ Eu, cu mînile ‘mpletite,/ Tu cu lacrămi pe obraz. Maria Cunţan»

În memoria mitropolitului Şaguna, Maria Cunţan a scris o poezie memorabilă, pe care toţi tinerii din comuna Răşinari ar trebui să o cunoască: «”Andreiu”.

Brazii codrului făcut-au/ Templului umbros ocol/ Straje-i ţin doi lei de petră/ Al mărirei drept simbol./

O făclie priveghiază,/ Licărind la căpătâiu,/ Er pe lespedea de marmor/ Stă “Andrei” şi – “Cel dintâiu”.

Dorme – de un pătrar de secol/ Sub capela – dintre brazi,/ Cel-ce ne-a trezit din nopte,/ Şi ne-a dat tot ce-avem azi-/

Dor viseză-despre vieţa/ Celor care l’au perdut?/ Pentru care şi-ar fi dată/ Zece vieţi- de-ar fi avut./

Lacrimi de răşină arsă/ Pică pe’nvechitul mur,/ Pare c’ar pica în barbă/ La moşnegi cu capul sur/

Dinspre vale s’aud glasuri/ Prin “aminurile” – rupte/ E poporul care- vine,/ Să-i dea vieţă – pentru lupte./

O făclie priveghează/ Licărind la căpătâiu,/ Ear pe lespedea de marmor/ Stă “Andrei” şi – “Cel dintâiu”. M. Cunţanu

Reproducem poezia “La Gura-Rîului”, care ar trebui să amintească tuturor gurenilor de vechea civilizaţie a apei:

«Mi-e dor nespus/ S’ascult al apei ropot,/ S’aud în sat/ Tocitul glas de clopot,/

 La gura-rîului/ Să şed uitată;/ Să mai trăesc/ Vieaţa mea de-odată./

În feregă la mal/ Să-‘mi aştern patul./ Din vârf înalt de deal/ Prin neguri să văd satul./

Să vină seara’n sat/ Turma săturată,/ Să mai trăesc …/ Vieaţa mea de-odată./

Mi-e dor să trec/ În fuga mare podul,/ Mi-e dor, mi-e dor/ De casa cu polmodul,/

La gura-rîului/ Să şed uitată/ Să mai trăesc/ Vieaţa mea de-odată. 

     Pentru toţi copiii, propunem cunoaşterea poeziei “Într’un album”:

«Copil eşti încă dragă/ Şi nu ştii viaţa ce-i!/ O carte este viaţa/ Şi mâna ta-‘i condei./

Tot scrii în ea cu sânge/ Al vieţii tale mit,/ Când nu mai ai ce plânge/ Povestea s’a sfîrşit.»

Să revedem şi poezia “Sfaturi”: «Pentru ce te mai plângi iară/ De-ale lumei prietenii;/ Eşti bogat din cale-afară,/ Eşti bogat fără să ştii./Zici că soartea nu ţi-e mamă,/ Zici că lumea nu ţi-e sor;/ Oare nu eşti tu de vină,/ Fost-ai tu copilul lor?/

Tocmai cum la nună’n Cana/ S’a făcut din apă vin,/ Poate-i scris să-ţi afli mana/ În păharul cu venin./

Nu te mai uita la locul/ Unde-ai plâns aşa cu foc;/ N’a trecut pe-aici norocul,/ Căci ce trece nu-i noroc./

Dar noroc e ce-ţi rămâne/ Şi ce tot cu tine-a fost:/Mânile cari îţi dau pâne/ şi Iubire şi-adăpost./

Dacă nu poţi da pomană/ Pentru ei-un vis de om,/ Atunci –n’ai fost decât vană/ Şi iubirea ta – fantom./

Rupe firul cel de aţă./ Poesii să nu mai faci;/ Strînge-ţi cântecele’n braţă/ Lângă vatra ta – şi taci./

La care dorul toarce lin/ Sucindu-şi fusu în aer,/ Pân’ n’o mai fi în furcă in/ Pân’ n’o fi pic de caer./

Te duci ... De paşii tăi mărunţi/ Bătut e plaiul veşted./ Te duci ... Întâi peri cărunţi/ Mi-au înflorit în creştet. »

 La comemorarea a 85 de ani de la stingerea ei din viaţă - la sanatoriul Filaret (25 noiembrie 1935) -, amintim că pe ultimul ei drum a însoţit-o şi scriitorul Nicolae Iorga. Să revedem gândurile Aidei Vrioni: “Poeta atât de nefericită în viaţă, a plecat dintre noi calmă şi senină, împodobită cu florile regale trimise de Augusta sa Protectoare de totdeauna”.

Nicolae Iorga scria articolul „Andrei Şaguna”, apărut în revista literară săptămânală „SĂMĂNĂTORUL” – anul al II-lea , vol. III, nr. 50 din 18 decembrie 1903: «ANDREI ŞAGUNA. Cu prilejul zilei de Sf. Andrei, o parte din Romînimea de dincolo – aş fi dorit să pot zice: toată, căci vrednicia omenească şi meritele faţă de neam nu pot fi umbrite în mintea oamenilor cu o cultură modernă de deosebiri confesionale – a comemorat prin scrieri şi cuvinte pe Andrei Şaguna, Mitropolit al Romînilor neuniţi din Ardeal şi Ungaria, baron din graţia Împăratului, şi din mila lui Dumnezeu, unul din marii binefăcători ai naţiunii sale. Cei de peste munţi au dovedit astfel încă odată putinţa lor de a fi recunoscători, pe care, precum se ştie cu prisos, n’o împărtăşim cu dînşii. Puţine nume sînt aşa de populare în Ardealul românesc ca al lui Şaguna. Chipul lui cu ochii străbătători şi larga barbă răsfirată e în mintea tuturora, şi în conştiinţa generală, mult mai simţitoare şi mai statornică acolo, a intrat faptul definitiv că acest maiestos bătrîn a fost de pe Scaunul său de episcop, ca de pe un tron de rege, un cîrmuitor de oameni şi un îndreptător al vremurilor, - cărora nu li s-a supus ca exemplarele obişnuite ale omenirii, ci le-a întors de pe povîrnişul lor spre culmea lui. Cît se va vorbi limba noastră pe cealaltă clină a munţilor părinţi, Ardeleanu de legea Răsăritului – şi poate mîne şi cel unit cu Roma – va ţinea minte acest fapt. Nu orice laudă se potriveşte cu ori-ce om, şi cele pe care le aruncă o admiraţie, fie şi sinceră, care nu-şi găseşte cuvintele, cununile banale de la capul tuturor morţilor, nu se potrivesc decît cu acei ce nu merită o adevărată şi deosebită laudă. Totuşi Şaguna a avut din bielşug parte de dînsele. Un scriitor n’a fost, - cu toate că a scris, şi încă mult. Era fără îndoială un om învăţat, de o cultură care întrecea cu mult pe a clericilor neuniţi pe cari a ajuns să-i păstorească. Dar cărţile sale n’au o valoare durabilă şi nici-o frumuseţă nu s’ar putea descoperi în ele. Cînd îl pune cineva alături cu Timotei Cipariu, canonicul din Blaj, gramatic şi istoric, deschizător de cale în studiul limbii româneşti, spirit neobişnuit de bine hrănit prin cunoaşterea întregii literaturi, nouă şi vechi, sacre şi profane, minte originală şi îndrăzneaţă, - înţelege răpede că temeiul vieţii şi al faimei acestui om trebuie căutat aiurea. Scrierile lui Şaguna au fost mai ales pentru întâia învăţătură a celor mulţi şi represintă, venind de la înnălţimea sa, mai mult un puternic îndemn decât un monument.» (va urma)

Marius HALMAGHI





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

Publica anunturi

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia