Continental
Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (VIII): iubesc acest popor bun, blând şi omenos!
Marius HALMAGHI
2000 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (VIII): iubesc acest popor bun, blând şi omenos!
- trecutul ca oglindă? - de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic...- tiparul formei ce vie se dezvoltă!

 

Continuăm reproducerea din lucrarea “Eminescu şi vremea sa”, a criticului literar tribunist Ilarie Chendi: « „Faţă cu cea mai mare parte a scriitorilor noştri moderni ţi se impune simţământul că ei nu sunt pentru public, nici publicul pentru ei; că ei nu sunt inele în lanţul continuităţii istorice a culturii noastre, ci, cum s-ar zice, extra-muros. Şi asta este soarta oricărei culturi importate atât de nefireşti ca a noastră, ce n-a făcut drumul lung al condensării ideilor în creierul poporului, ci este inel din dezvoltarea unui cap străin” … Scriitorul deci, ca simţire şi mentalitate, trebuie să fie expresia tipică a rasei sale; toată activitatea lui să pornească din spiritul şi cercul de gândire al acesteia; să păstreze “tiparul formei ce vie se dezvoltă”; să stea în strânsă legătură de continuitate cu trecutul, căci numai astfel va putea înrâuri asupra vieţii intelectuale şi culturii poporului său. Cum poetul, mai mult ca oricare alt individ, trebuie să se simtă drept o entitate a neamului său, ne-o spune Eminescu şi în următoarea notiţă răzleaţă, scrisă - ca multe altele ale sale - în nemţeşte:

Nu pierd niciodată ocazia de-a lua parte la petrecerile poporale. Ca un prieten pasionat al poporului, când acesta se adună în mase, simt că sunt o parte a totalităţii. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, aşa cum orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare sufletească, o rugăciune cucernică. Într-un asemenea moment parcă deschid un mare Plutarch şi din feţele cele vesele sau de o tristeţă ascunsă, din mersul vioi sau obosit, din legănarea şi din gesturile diferite citesc biografiile unor oameni fără nume, dar nimeni nu va putea înţelege pe cei renumiţi, fără a fi simţit vreodată pe aceşti necunoscuţi” (n.a.: În judecăţile aceste Eminescu a fost influenţat în parte şi din studiile făcute la Viena. În caietele lui găsim notiţe luate după un curs de psihologie etnică, “Einleitende Gedanken über Völkerpsychologie, Viena, 1871).

Şi în acest “sentiment dumnezeiesc” ne explicăm şi dragostea lui cea mare pentru literatura populară - un alt element principal ce trebuie să fie la baza literaturei naţionale. (…)». Ilarie Chendi surprinde cititorul și prin inedite însemnări ale lui Eminescu, din care reproducem: «Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând şi omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc hârtii şi rezbele, zugrăvesc împărăţiiiubesc acest popor nevinovat, care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri (…). În special din istoria românilor din Ardeal, l-a însufleţit figura lui Horia, pe care-l preamăreşte în juvenilele sale „Horiade”, un ciclu de poezii început prin 1866, rămas neterminat. (n.a.: „Horia. Să priveasc’ Ardealul lunei îi e ruşine/ C-a robit copiii-i pe sub mâini străine./ Ci-ntr-un nor de abur, într-un val de ceaţă,/ Îşi ascunde tristă galbena ei faţă. ...”). În jurul poetului Mureşanu şi a războiului din 1848 a dat întâile contururi ale unui tablou dramatic (fragment scris la 1869), cu o introducere romantică.

Din toate aceste, afară de nota războinică, se observă adesea şi-o rază de optimism, mândria de-a-şi fi văzut neamul triumfând secole de-a rândul. În multe elemente duşmane ce ne înconjoară, el găsea adeseori un prilej de înălţare:

Ai închegat furtuna, ca să înalţi stejarii, / Iar ca să-nalţi românii, Tu ai creat barbarii ...”.

Astfel Eminescu era singurul poet care, din proprie intuiţie, cunoştea întreg neamul românesc, singurul care s-a însufleţit de poezia şi istoria noastră întreagă; el a visat o glorie unitară şi o cultură unitară pentru toţi românii şi cea mai puternică dovadă a legăturilor lui cu acest popor sunt inspiraţiunile poetice din „La arme!” şi „Doina”, în cari se dezvăleşte soarta şi ţinta comună a noastră a tuturor şi în care idealismul lui naţional îşi atinge apogeul». Eminescu satirizează cosmopolitismul: «...vorbind cu un tânăr din Ardeal (tipul sărmanului Dionis), îi zugrăveşte astfel stările din Bucureşti. „Oamenii noştri (din Bucureşti) sunt de-un cosmopolitism sec, amar, sceptic, ba şi mai mult, au frumosul obicei de a iubi orişice-i străin şi a urî tot ce-i românesc. Noi am rupt-o cu trecutul, fie ca limbă, fie ca idee, fie ca mod de a privi şi cugeta, căci astfel n-am putea trece în ochii Europei de naţiune civilizată. La noi vezi istorici ce nu cunosc istoria, literaţi şi jurnalişti ce nu ştiu scrie, actori ce nu ştiu juca, miniştri ce nu ştiu guverna, financieri ce nu ştiu calcula şi de aceea atâta hârtie mâzgălită fără nici un folos, de aceea atâtea ţipete bestiale, care umplu atmosfera teatrului, de aceea atâtea schimbări de ministere, atâtea falimente. Vei afla mai lesne oameni cari pun la vot existenţa lui D-zeu decât sufletele înarmate de limba şi datinele străbunilor, decât inimi închinătoare lui D-zeu, sau minţi ocupate pe cestiunile de viaţă ale acestui popor, căruia îi scriem pe spate toate fantasmagoriile falsei noastre civilizaţiuni ...

Cât despre „inteligenţa” noastră, o generaţie de amploaiaţi şi de semidocţi, oameni cari calculează cam peste câţi ani vor veni ei la putere - e o inteligenţă falsă, care cunoaşte mai bine istoria Franciei decât a României, fiii unor oameni veniţi din toate unghiurile, oameni cari au făptura şi caracterele de la taţii greci şi bulgari şi numai numele de la muma - dizgraţiata Românie.” Când prezentul îl judecă cu atâta aparat critic, cu aşa obiectivitate, Eminescu nu poate fi numit un simplu „landator temporis acti”, un cântăreţ nostalgic al vremilor apuse. El evocă trecutul ca oglindă, ca măsură de comparaţie şi ca îndemn la lupta de conservare naţională, cum o face orice luptător idealist. Aici nu este un plângător deznădăjduit şi resignat pe ruinele trecutului glorios, e un cântăreţ specific al rasei sale, intonând o întreagă gamă naţională, de la domoalele accente ale poeziei populare până la registrele stridente ale unui marş barbar de revoluţie, până la exclusivismul de rasă, ce culminează în proza lui politică, în blestemele împotriva „sedimentelor de cocote şi pungaşi”, cum numea el pe tinerii degeneraţi, produşi de pătura suprapusă elementului românesc».





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Luna arborilor

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia