Continental
Tribuna
2020 - Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (VII): Aici sunt nebunii? Şi’n ţară Cuminţii? -
Marius HALMAGHI
1741 vizualizari
2020 - Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (VII): Aici sunt nebunii? Şi’n ţară Cuminţii? -
faţă cu cei bătrâni … faţă cu cei moderni … - un popor nehotărît între două doctrine?

 

În finalul conferinţei «Ce a fost la “24 ianuar” şi ce trebuie să fie azi», istoricul Nicolae Iorga prezintă câteva concluzii: «Şi iarăşi, pentru a se ajunge la succes, trebuie să fie cineva la unison cu ce e mai nobil în cugetarea politică a vremii sale. Nu se poate isola un popor nehotărît între două doctrine. El trebuie să aleagă o doctrină sau altă doctrină: el nu poate să fie într’un moment partisan al totalitarismului şi în celălalt să aplaude democraţia, oricum s’ar înţelege, pentru că este şi un fel foarte cu­minte în care democraţia se poate înţelege, şi el a folosit popoarelor. Oamenii de la 1856-1859, aceştia au avut înaintea lor mai multe cu­rente de cugetare, şi ei au avut bunul simţ să se ali­peas­că de acel curent de cugetare care era şi cel mai îndreptăţit din punct de ve­dere logic, dar şi cel mai înalt din punct de vedere moral şi cel mai folositor pentru ţările noastre. Ei au avut apoi şi altă înţelep­ciune: aceia de a merge cu acest curent numai până la un anume punct, de a nu urma până la capăt pe aceia cari aveau alt trecut, alte interese momen­tane şi cari urmăriau alte scopuri. Niciu­nul dintre dân­şii n’a urmat cu convingere politica rusească de atunci sau, afară de câteva persoa­ne interesate, politica aus­triacă, totuşi luând din ele toate anume principii care nu ne priviau pe noi. Ei au mers împreună cu liberalismul frances, pe care Napoleon al III-lea în mo­mentul acela îl tolera şi mai târziu a ajuns chiar să pre­facă regimul în Imperiu liberal. Dar, mer­gând la Mazzini, ai noştri nu tindeau la o ideo­logie univer­sală; prieteni cu republicanii, ei nu căutau să introducă la noi republica. Au ales din toate curentele contempo­rane pe cel mai bun, l-au adaptat la necesi­tăţile ţării noastre, s’au ţinut de aces­tea pănă la sfârşitul vieţii, dar numai întru cât putea să îngăduie trecutul, presentul şi îndreptarea către viitor a poporului nostru. De aici vine o învăţătură. Oricăt împreju­rările ar cere în momentul de faţă să nu se spună anumite lucruri, să nu se manifeste anumite opinii noi, trebuie să arătăm, - şi este totdeau­na un mijloc de a o arăta în orice fel de împrejurări -, adesiunea noas­tră la anu­mite principii, care, orice s’ar părea că stă astăzi în calea lor, vor birui. Trebuie să se arăte că aceia ce e în sufle­tul poporului român, ori de a o spune, ori de nu, este un lucru ne­clintit.»

Gruparea de scriitori reu­niţi în jurul revistei „Sămă­nătorul” şi-a conturat treptat o ideologie, baza acesteia fiind gândirea social-politică eminesciană, fiind publicate multe documente, texte folclorice, poezii inedite din opera lui Mihail Eminescu.

În revista “Sămănătorul” (anul I, nr. 6, pag.95-96) au apărut gândurile poetului George Coşbuc, în rubrica “Voci din public”: 1.UNUL DIN HIGH-LIFE. Iar omul în lume se naşte/ Cuminte-ori netot,/ Şi scopul său ultim: să caşte,/ Trudit, că vieţii nu poate/ Să-i afle menirea şi rostul,/ Cumintele cască; iar prostul/ Stă gură căscată la toate-/ Şi-atâta e tot. 2.UN MĂGAR ÎN FUNCŢIE. Intrat-ar fi’n alta cetate/ Ştiutul Isus?/ Clădirăţi pe nobilu-mi spate/ O lume! Şi-alături sofismul/ Hristosului vostru – vezi bine! -/ Puteam să-l asvîrl de pe mine:/ Dar vrui ca să nasc creştinismul:/ Voi ce-aveţi de spus? 3.UN BOU. CA TOŢI BOII. Plec capul puternic, iar jugul/ Îmi geme de gît./ Dar, fără de mine nici plugul/ Nici carul! Din negur’adîncă/ Prin mine se’analţă popoare/ Eu ar, gîfăind pe rozoare,/ Ovăzul, doar caii-l mănîncă,/ Nu boii. Şi-atît. 4.UNUL DE LA MĂRCUŢA. Aici sunt nebu­nii? Şi’n ţară/ Cuminţii? Frumos. S’aude gălceava p’afară -/ Discută bărbaţii politici, Şi toţi decadenţii fac gură,/ Pe stradă dau ghion­turi şi’njură/ Gardiştii şi tinerii critici./ Ce lume pe dos! G. Coşbuc».

Tinerii ştiu că la ospiciul “Mărcuţa” a fost internat Eminescu?

În lucrarea “Eminescu şi vremea sa”, criticul literar Ilarie Chendi (1871, Dârlos, comitatul Târnava Mică – 1913, Bucureşti) – unul dintre marii promotori ai cu­rentului sămănătorist - îl prezintă pe marele poet na­ţional. Reproducem selectiv din cap. “Eminescu, Material nou de studiu” – medie­şa­nul tribunist Ilarie Chendi dezvăluind – în stilul propriu - viziunea eminesciană des­pre artă şi naţiune: «În două poezioare inedite, Emines­cu, traducând pe Goethe, face astfel apologia perso­na­lităţii: “Spun popoare, sclavii, regii,/ Că din câte-n lume-avem/ Numai perso­na­litatea/ Este binele su­prem.” -   (…) poetul însuşi pa­re a ne arăta calea pe care trebuie să înaintăm, voind a-l cunoaşte, şi fiindcă, indirect, ne dovedeşte cât de mult Eminescu preţuia per­sonalitatea sa, rămasă până astăzi nelămurită pe deplin. (…) Din fericire însă – şi pentru noi şi pentru poet – ni s-au conservat dovezi abon­dente, cari tocmai caracterul naţional ni-l pun în cea mai desăvârşită lumină. Manus­crisele lui, păstrate cu atâta sfinţenie de cătră domnul Maiorescu – şi ca şi noi, viitorii cercetători vor trebui să-i fie recunoscători pentru asta (…) Poezia şi artele, în genere, în mintea lui n-au fost concepute altfel decât în lumina naţionalismului. Şi fiind Eminescu totdeauna cel mai bun interpret al său, pentru a învedera modul lui de a judeca în materie de artă, reproducem aici un articol al lui în care, după ce defineşte “naţiunea” ca fiind “o totalitate de indivizi, cari subiectiv se numără a fi una”, continuă astfel: “Însă pentru ca tota­litatea de oa­meni să se nu­mere pe ei înşişi că sunt una, trebuie ca o sumă oarecare de note caracteristice să fie comu­ne: limba, religia, obice­iurile, etc.

Cu cât aceste note sunt mai risipite, mai puţine sau mai şterse în conştiinţa sin­gularilor indivizi, cu atât simţul apartenenţei unuia de altul e mai slab; cu cât însă aceste note, în totalitatea lor, sunt mai vii în conştiinţa fie­căruia, cu atât simţă­mântul subiectiv al naţiunei, va să zică al solidarităţii naţionale, e mai intensiv şi mai înră­dăcinat. Acuma, artele sunt oarecum aceste note gră­mă­dite într-un tablou, într-o singură presă, sunt bucăţi din viaţa subiectivă a popo­rului şi de aceea arta naţio­nală, caracteristică, pe de o parte întăreşte conştiinţa naţională, pe de alta şi lăr­geşte orizontul ei …

Arta, grămădind într-un punct trăsături caracteristice, cari se aflau risipite aduce în locul unor simţiri vagi, de o corelaţiune îndoielnică, tablouri întregi şi unitare din viaţa poporului, astfel încât viaţa individului ce le con­cepe se cristalizează şi ia trăsături singulare ce le avea asupra naţiunei sale, într-o sin­gură şi mare intuiţie organică.

Arta, având facultatea de a fi mai perceptibilă pentru că-i plăcută, pătrunde mai lesne în masa claselor şi produce astfel o conştiinţă publică, care pe nesimţite se prefa­ce într-o solidaritate etică … Vasăzică, numai arta na­ţio­nală are raţiune de a fi, numai ea naşte în inimile indivizilor întărirea şi inten­sivitatea acelui simţământ subiectiv care-i face ca toţi să se numere membrii ace­luiaşi corp”… Aplicând la si­ne teoriile aceste, Eminescu a căutat să întrupeze în poezia sa toate elementele cari ar putea alcătui o poezie artistic naţională şi a recurs la toate izvoarele din cari trebuie să pornească poezia oricărui popor. Din manu­scrisele lui se poate vede cu câtă dragoste a cetit şi studiat vechea literatură româneas­că. Afară de toţi scriitorii mai vechi ca dânsul, de la Ena­che Văcărescu până la Alec­sandri, îl interesa de aproape literatura poporană (…) Stihurile acestea Eminescu le cetea nu numai pentru limba lor, sau numai dintr-un sentiment de veneraţie pen­tru trecut, ci şi dintr-o altă cau­ză, de ordin naţional, care             i-a inspirat şi poezia “Epigonii” şi căreia, incidental, îi dă expresie în urmă­toarele şire: “Când mă aflu faţă cu cei bătrâni, cu litera­tura din deceniile trecute, pare că sunt într-o cameră încălzită. Simţi că aceşti oameni erau într-un contact nemijlocit cu un public oare­care, mic ori mare, dar, în sfârşit, era un public. Faţă cu cei moderni, pare că mă simt într-o cameră rece şi într-o cameră rece va fi obser­vat oricine că lipseşte ceva … Ai senti­men­tul c-a murit cineva în casă …»

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Luna arborilor

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia