Tribuna
PNL
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (VI): glasul dreptului şi raţiunii -
Marius HALMAGHI
1807 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (VI): glasul dreptului şi raţiunii -
domeniul serios al conducerii popoarelor! - viaţa oamenilor ... în sama întâmplărilor? - „ascultarea de cadavru”?

 

Întreruptă de numeroase aplauze, conferinţa istoricului Nicolae Iorga «Ce a fost la “24 ianuar” şi ce trebuie să fie azi», prezintă şi situaţia internaţională a acelor vremuri şi importanţa dinastiilor: «Iar în ce priveşte Anglia, răposatul mieu prieten, de scurtă vreme dispărut, Harold Temperley, a arătat că ideia Unirii a plecat întâiu din Anglia şi că ea a fost părăsită acolo în concurenţa de atunci între diplomaţia englesă şi cea francesă: imediat ce Francesii au fost pentru Unire, Englesii au fost contra; dar aceasta, fireşte, nu înseamnă decât un moment în antagonismul din această vreme.

Şi Anglia ce era atunci? Anglia lui Palmerston. Toată lumea are respect, azi, pentru omul care întrupează, în cuvântările sale, cel mai înalt sentiment de dreptate, d. Chamberlain, care n’a văzut atâţia crocodili ca d.Churchill şi nu vorbeşte, ca acesta, prin fabule care n’au, de fapt, nimic de a face cu neutrii din Europa. (...) Dar, totuşi, dacă s’ar uita cineva bine, şi acum şi pe timpul Marelui Războiu, la valoarea generală a oamenilor politici din epoca lui Salisbury şi Gladstone, care s’a afirmat tânăr supt presidenţia politică generală a lui Palmerston, ar constata că nu este exact acelaşi lucru. Nivelul nu s’a păstrat în întregime cu totul neatins. Dar, atunci, pretutindeni erau oameni cu cari se putea sta de vorbă. Şi, în Europa, se vorbia sufleteşte aceiaşi limbă. E un mare ajutor pentru o chestiune naţională când toţi gîndesc mai mult sau mai puţin aşa. Nu răsăriseră încă anumite doctrine, ca acelea din timpul nostru: spaţiul vital, dreptul de a muta populaţiile, cu miile de familii. Era un „consens european” la care ne puteam adresa. Mare lucru acestconsens european”, care ni-a folosit în cea mai mare măsură! Ori Palmerston, ori Walewski, ori Thouvenel, ori Cavour, ori chiar Gorciacov, aceiaşi cultură, aceiaşi basă clasică de odinioară, aceiaşi influenţă francesă din vremeafilosofică”. Aceasta a făcut mai uşoară sarcina oamenilor noştri în epoca de pregătire a Unirii. Dar mai era încă un lucru, şi cu el voiu încheia.

Ţările se cer guvernate de oameni cari au venit la guvernare cu dreptul lor şi cari se menţin în puterea acestui drept. Începe a fi rău îndată ce ele sânt guvernate de oameni cari au răsărit, oricare ar fi meritele lor, cine ştie de unde, cari au înaintat prin împrejurări extraordinare, cari nu pot aduce înainte nicio dovadă pentru dreptul de a sta acolo unde sânt, neputând spune că sânt cei mai inteligenţi din naţiune, că sânt mari descoperitori ştiinţifici, nici, oricât ar striga, că sânt cei mai vestiţi oratori din toată Europa, precum nu pot să arăte nici că se coboară din cine ştie ce familie ilustră, căutând în săltare pentru a arăta pergamentele. Dar e şi altceva. Astăzi legimitarea stă în minunea de fiecare zi. (...)

A păstra un şef al Statului, chiar când ai toată puterea în mână, este un mare avantagiu, pentru că la un anume moment, este la cine să se recurgă, pe când un ministru chiar dacă are toate mijloacele, date de altul sau primite de la naţiune, este trecător, şi, dacă se duce el, ce rămâne? Şi viaţa oamenilor este în sama întâmplărilor, iar viaţa de astăzi, chiar fără atentate, usează aşa de mult, încât oameni puşi la probă în câţiva ani nu mai sânt capabili să îndeplinească aceiaşi sarcină. Dar, când este monarhul, atunci este şi dinastia, şi, în dinastia aceasta, sânt mai mulţi, crescuţi anume pentru rolul pe care vor trebui să-l îndeplinească. Nu se poate, în momentul când dispare un ministru atotputernic, să se umble cu ochii închişi prin mulţime pentru ca primul prins de cap să fie adus şi aşezat la locul de cârmuire. Nu se poate face o astfel de alegere imediată, în domeniul serios al conducerii popoarelor. Marele avantagiu în lumea de la 1856-1859 era că Statele erau conduse de monarhi, şi monarhii sânt oameni cu responsabilitate. Să ni amintim de ceia ce au spus, pe timpul Revoluţiei francese, fraţii lui Ludovic al XVI-lea, emigraţi în străinătate, viitorii Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea. Ludovic al XVI-lea primise Constituţia, jurase pe dânsa şi, atunci, fraţii din străinătate îi observau: Coroana este purtată de rege, dar Coroana este a dinastiei, prin urmare cine n’a consultat pe membrii dinastiei când a făcut o anume cedare, a pierdut calitatea de a fi considerat ca represintantul ei. Ar părea o argumentare interesată şi şubredă, dar e un lucru foarte adevărat într’însa. Când este monarhia ereditară, ea represintă întotdeauna o amintire şi o speranţă.

Se poate întâmpla ca purtătorul Coroanei să nu corespundă împrejurărilor, dar îşi aduce aminte cineva de toţi acei cari au fost în trecut şi prin urmare pe cel de faţă îl respectă şi în greşelile lui. Putea fi Wilhelm al II-lea cum era, dar îşi aducea, aminte naţia lui de Wilhelm I-iu, de bunul Wilhelm I-iu, creatorul Imperiului, îşi aducea aminte de Frederic al II-lea. Şi monarhia este întotdeauna şi o speranţă: dacă vieţile oamenilor sânt trecătoare, dinastia merge înainte, şi cine ştie ce poate reserva o pregătire bine făcută oamenilor cari pe urmă vor purta Coroana! Europa de la 1856-1859 era deci o Europă monarhică, în care nu erau miniştri usurpatori şi nu era dictatura unor dictatori cari să ceară „ascultarea de cadavrufaţă de un singur om, căluş pentru gura tuturor, lanţuri pentru braţele unei societăţi întregi. Când era de luat o hotărîre, Walewski putea să aibă o părere, Thouvenel altă părere, dar se întreba Napoleon, şi el îşi aducea aminte de Napoleon I-iu, de testamentul de la Sfânta Elena, de sistemul pe care a voit acela să-l aplice Europei; el îşi aducea aminte de anii de obscuritate ca prisonier şi de rătăcirile în America şi Anglia, (...) pe vremea când aruncase principiul naţionalităţilor, şi era legat de principiul anunţat atunci, nefiind liber să spună: până acum am fost pentru ideia naţională, dar acum nu mai sânt. Napoleon al III-lea a rămas onest pănă la sfârşitul vieţii sale faţă de vechea credinţă. Acesta este un mare lucru, şi el a fost de mare folos pentru toată lumea. Se putea face recurs la dânsul pe basa ideilor de la 1848, când el era conspirator pentru libertatea naţională a Italiei, şi, amintindu-i-se toate lucrurile acestea, cum i le-a amintit Vasile Alecsandri în solia la dânsul, el nu putea răspunde altceva decât: acestea sânt ideile mele şi pe basa acestor idei eu lucrez şi mai departe. Este o parte în Napoleon al III-lea foarte respectabilă, pe care istoria i-o va recunoaşte, cândva, în întregime. Când era vorba ca o hotărîre să fie luată de Anglia şi Palmerston avea o părere, Ministrul Afacerilor Străine putea fi contra părerii lui Palmerston, şi din hârtiile tipărite de Temperley se vede neînţelegerea din politica englesă, dar în Anglia era regina Victoria şi alături de ea prinţul Albert, care a fost una din cele mai nobile inteligenţe din Europa şi adevăratul creator al politicii englese: întâlnirea de la Osborne pentru a se fixa asupra soartei noastre a fost între Napoleon al III-lea, de o parte, şi de alta, Victoria şi Prinţul Albert. Dacă nu era cineva mulţămit de o anumită atitudine italiană, să zicem: chiar de a lui Cavour, se putea duce la Victor-Emanuel, care el spunea lucrurile pe faţă şi nu se sfia de nimeni. Au fost şi Vasile Alecsandri şi alţii în Italia şi au vorbit cu regele, căpătând garanţia lui. Şi în Prusia era cineva la care se putea face apel: regele Prusiei care urma anumite tradiţii, de care nu se putea depărta: nu se putea face de râs persoana şi dinastia domnitorului înaintea lumi întregi, prin schimbări de acestea de echilibristică, menite a se isprăvi cu ruperea gâtului. Şi în Austria, care de sigur nu voia Unirea, era tânărul Împărat Francisc-Iosif, care ştia ce sânt Românii şi în Monarhia lui şi visase de altă unire românească, adunându-se toţi Românii, şi de la Nordul şi de la Sudul Carpaţilor, supt conducerea lui. Iar, în Rusia războiului Crimeii, tânărul Alexandru al II-lea, era acela care luptase pentru a răsbuna înfrângerea părintelui său, acela care a dat libertate ţăranilor, care de atâtea ori a arătat sentimente cavalereşti şi libere: încă un om cu care se putea vorbi.» (va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
jidvei

qhouse sibiu

Vacanta Eurotrip
info
Publica anunturi
Licitatie publica

accentmedia