Tribuna
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (IV): Ce a fost la "24 ianuar” şi ce trebuie să fie azi! –
Marius HALMAGHI
2553 vizualizari
2020-Anul Iorga, anul sămănătoriştilor (IV): Ce a fost la
o societate foarte înţelegătoare şi prevăzătoare, şi foarte răbdătoare - epoca a fost eroică!

Continuăm reproducerea selectivă a conferinţei «Ce a fost la “24 ianuar” şi ce trebuie să fie azi» (1940):

«Prin urmare este vorba de orice Unire românească, dar în rândul întâiu de Unirea aceasta de la 1859, în care au fost trei însuşiri  (…). A fost, întâiu, o înţelegere a realităţilor, care nu trebuie să ni lipsească nici acum, pentru a vedea ceia ce este înaintea unui popor, a-l vedea fără să ne speriem şi fără să despreţuim primejdiile care ni stau în faţă şi potrivit cu care trebuie să ni strângem şi noi puterile. A fost o societate foarte înţelegătoare şi prevăzătoare, şi foarte răbdătoare aceia de la 1859. Noi sântem deprinşi cu lucrurile uşoare, cu succesele lesnicioase, cu întrebuinţarea momentului; sântem dispuşi să imităm ceia ce fac prin lovituri anumite popoare, care-şi închipuie că loviturile acestea prin suprindere înseamnă crearea unor realităţi care vor dura. Se va vedea, şi nu este departe vremea aceasta, ce înseamnă loviturile acestea, orice mijloace de armată şi orice tehnică a’ar întrebuinţa pentru aceasta. Dar lucrurile mari la un popor se fac cu răbdare. “24 Ianuar” n’a fost pregătit din luna lui Decembre 1858, ci a fost pregătit din vremuri îndepărtate. Se poate zice că secole întregi au colaborat pentru aceasta, creând şi unitatea culturală şi amestecând pe boieri între dânşii. Acesta a fost marele folos al epocii Fanarioţilor, cari, domnind şi în Muntenia şi în Moldova, veniau cu ceata lor de prieteni boieri, când la Bucureşti, când la Iaşi, şi în felul acesta familii moldoveneşti au trecut în Muntenia, ca familia Racoviţă, şi familii muntene au trecut în Moldova. Pentru dânşii o ţară era ca alta, şi unii dintre dânşii au domnit trecător, ca un Mavrogheni, un Constantin Ipsilanti şi chiar un Alexandru şuţu, şi peste o ţară şi peste cealaltă. Apoi au mai venit şi ideile archeologice din vremea Revoluţiei francese, (…), şi atunci s’a răspândit şi terminul de “Dacia”, care, inventat de politica timpului pe această basă archeologică, a devenit un lucru foarte folositor pentru noi. Ei se gândiau la altă Dacie, cu alt scop, iar noi am prefăcut conceptul acesta străin într’un element de credinţă şi viaţă pentru noi. Veacuri întregi au lucrat pentru a pregăti acest “24 Ianuar”. Generaţii întregi nu s’au descurajat, ci au mers înainte. Ce înseamnă tresărirea aceasta nervoasă de pe o zi pe alta, acum? Ce e credinţa pe care o au unii că s’a întâmplat în cutare moment un eveniment, care evident că loveşte atenţia, şi de acela atârnă soarta noastră? Soarta noastră atârnă de la toate calităţile noastre şi înainte de toate de la una: de la nesfârşita noastră răbdare. Acesta este poporul cel mai răbduriu de pe lume. Se pare că îndură toate, dar le îndură pentru a plăti la vreme. Noi sântem buni platnici, şi obrăzniciile de astăzi le vom plăti, şi le vom plăti cu vârf şi îndesat (…). La 1840, câţiva boieri, Ioan Câmpineanu şi alţii, au văzut unitatea românească: ei au trăit în acest crez, şi au căutat sprijin în Apus. Noi trebuie să întrebuinţăm orice, dar să nu ne răzimăm pe nimic, decât pe noi înşine; tăria nu este decât în noi înşine; atâţia câţi sântem, şi atâta cât putem. Se credea că o să fie un conflict European, el nu s’a produs. Câmpineanu n’a izbutit, în generaţia lui a dat faliment. Oamenii au răbdat! A venit 1848. Tinerii de la Paris, necopţi încă, mai mult liberali şi republicani şi roşi, - nu mai vorbim de răbdarea nesfârşită a Ardealului. Ardealul deprins a coace într’însul şi obiceiul acesta de a coace într’însul dă o pâne de răsbunare foarte bună la vremea ei, (…) Dar, pe urmă, au simţit ce înseamnă pribegia; au văzut “altfel” de revoluţie: stropită cu sânge; tinerii aceştia au mâncat într’adevăr pânea amară a exilului de care s’a râs, (…). În ce priveşte pe Munteni, tinerii aceştia de la Bucureşti au rămas la Paris, neştiind cu ce se hrănesc a doua zi, şi, când s’au întors în ţară, erau “alţi” oameni. Ion Brătianu de la 1848 şi Ion Brătianu de la 1859 sânt cu totul deosebiţi, cum şi cel de la 1859 este altul decât cel de la 1877 şi altul decât ce era el la capătul întregii lui experienţe. Căci aceştia sânt oameni adevăraţi, cari se schimbă potrivit cu vremea, primind din învăţăturile vremii ce trebuie pentru ca să se desvolte. Prin urmare, şi generaţiile care, în împrejurări obscure, au răbdat şi au luptat, şi 1848 şi întreaga operă a pribegilor, toate acestea au dat pe 24 Ianuar 1859. Cum, şi acuma, noi nu ştim care este viitorul ce ne aşteaptă, cât de mare poate fi acest viitor. El însă depinde de desvoltarea muncii noastre, de înaintarea civilisaţiei noastre, de valoarea noastră etică, de valoarea morală de care vom da dovadă. Cu acestea biruim lumea întreagă, dar fără acestea nu menţinem măcar existenţa noastră naţională, într’un spaţiu cât de îngust (…). Dar a mai fost şi altceva: clasele de sus, clasele de jos, deosebitele categorii din clasa de sus, care nu erau împărţite în partide, ci erau numai anumită coterie care însă nu sânt periculoase pentru mersul general al unei societăţi, societatea noastră a mers împreună; n’au fost divergenţe. Ce Vogoridi şi oamenii lui? Aceştia nu însemnau absolut nimic; nu erau stăpâni nici măcar în casa lor; dovadă că nevasta lui Vogoridi, fata lui Conachi, a scos din sărtarul lui hârtiile care au servit să compromită întreaga acţiune pornită împotriva Unirii. Prin urmare, solidaritate desăvârşită, în afară de răbdarea care a ţinut ani întregi de zile, chiar când era pe tapet chestiunea aceasta a organisării ţărilor noastre. (…) şi aş mai adăugi încă un lucru.

Se crede de obiceiu că omul cu mai multe însuşiri trebuie să ia locul dintâiu. Nu: omul cu mai multe însuşiri trebuie să înţeleagă că une ori datoria lui este să ia şi locul din urmă, pentru ca în locul întâiu să se aşeze cel potrivit cu ce este de făcut în locul întâiu. Dacă în locul lui Cuza ar fi fost ales Alecsandri sau Kogălniceanu, multe lucruri nu se făceau. Nu cu poesia lui Alecsandri se putea face exproprierea averilor mănăstirilor greceşti şi Unirea desăvârşită, înfruntând Constantinopolul şi Europa. şi, iarăşi, Kogălniceanu era un om de mari însuşiri, la care Cuza n’a râvnit niciodată, şi cu toate acestea, Kogălniceanu, cu însuşirile lui strălucite, dar şi cu slăbiciunile lui, - şi toată societatea de atunci avea aceste slăbiciuni: le luase de la Napoleon al III-lea şi de la Curtea lui -, nu putea face acelaşi lucru. Slăbiciunile lui Cuza erau de alt ordin decât slăbiciunile, catastrofale ale lui Kogălniceanu. Dar societatea de atunci a înţeles lucrul acesta: că nimeni care ajunge să aibă putere nu trebuie să le întrebuinţeze decât numai atunci când se cuvine.

Ce aţi zice dumneavoastră de un admirabil cal arab care ar porni de-odată în mijlocul automobilelor de pe Bulevard sau din Calea Victoriei? Ce s’ar alege şi din calul arab? În împrejurimile potolite unii oameni potoliţi, şi, când nu se mai cere omul potolit, atunci se pune în loc omul nepotolit, pentru că, atunci este vremea lui, a omului nepotolit.

Și este o vreme, când nimeni dintr’o naţiune nu ajunge. Cum a fost de la 1866. Aşa era vremea că niciun Român nu putea ocupa acest loc, şi atunci a fost adus de la Sigmaringen Carol I-iu, care era foarte potrivit pentru locul acela.





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Luna arborilor

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia