Tribuna
Astra film
2019-anul tribuniştilor (XXXVI): Haşdeu spune vorbe grave despre Eminescu -
Marius HALMAGHI
3259 vizualizari
2019-anul tribuniştilor (XXXVI): Haşdeu spune vorbe grave despre Eminescu -
un scandal în ştiinţa ... - nenorocirea vieţii lui Eminescu - mie nu mi-a fost poet, ci amic!

 

Prezentăm studiul: „Des­pre şi pentru Emi­nescu”, publicat de Olimpiu Boitoş în anexa lucrării «Activitatea lui Slavici la „Tribuna” din Sibiu»: «În anul 1892 apare cartea lui dr. W. Rudow (n.r. Wilhelm Ru­dow 1858-1897?): „Ges­chi­chte des Rumä­nischen Schrifttums bis zum Gegenwart” (Istoria literaturii româneşti până în prezent), pe care autorul, înainte de tipărire, o încredinţase spre revi­zuire d-lor Iacob Negruzzi şi G. Bogdan (-Duică), ale căror nume se şi tipăresc pe coperta cărţii, sub men­ţiunea: „durch­gese­hen und ergänzt von ...” (revăzută şi întregită de ...).

Cartea a fost aspru judecată mai ales de „Revista Nouă” a lui Haşdeu, unde apar trei recenzii: întâia semnată de Lazar Şăineanu, a doua de G.I. Ionescu Gion şi a treia de însuşi conducătorul revistei, B.P. Haşdeu. La „Foiţa” Tribu­nei se reproduc aceste recenzii şi ele provoacă un răspuns din partea lui Slavici, care era în Bucureşti acum.

Haşdeu scrie despre cartea lui Rudow că este „un scandal în ştiinţa europeană”. Ceeace pro­voacă însă mai ales săgeţile criticii sale faptul că în opera lui Rudow se aduceau multe laude „Junimii” – adversara temerară a directorului „Revistei noue”. El atribuie toate laudele acestea, precum şi greşelile de fapte, găsite în studiu, revizuitorului cărţii, d-lui Iacob Negruzzi, fruntaş al „Junimei”. Astfel această recenzie era un prilej potrivit pentru Haşdeu să îndrepte câteva săgeţi împotriva vechii rivale, şcoala literară pe care o repre­zenta d. Negruzzi. Sub biciul criticii sale trece şi Eminescu. Despre Emi­nescu Haşdeu spune vorbe grave. Eminescu era „o umbră”, care nu trebuie zeificată. Sen­tenţios şi cu superioritate Haşdeu scrie: „O reac­ţiune firească nu va întârzia să tăgăduiască bietului Eminescu până şi mult puţinul cât i-se cuvine cu dreptate”. Apoi susţinea o teză, curentă pe atunci, că nenorocirea vieţii lui Eminescu se datoreşte „Junimii”, din care a făcut parte, şi care l-a asfixiat oarecum cu filozofia pesimistă.

Slavici îi răspunde lui Haşdeu prin „Tribuna”. Cu indignare dureroasă vor­beşte el despre prietenul său mort de curînd, pe care îl atacă, acum când singur nu se mai poate apăra, Haşdeu şi ucenicii săi, într’un mod necu­viincios. Răspunsul lui Slavici cuprinde amintiri despre Eminescu, din timpul când au fost amândoi la Viena, dar acest răspuns este o încercare de a reabilita personalitatea lui Emi­nescu, care s’a mani­festat în viaţă după propriile înclinări ale sufletului lui, nu după cum i-ar fi comandat cineva din afară. Pentru această încercare mai ales, caşi pentru amănuntele ine­dite ce le dă cu privire la Eminescu-omul, merită să fie reprodus acest răspuns, care, în fond, are şi puncte de atingere cu cele scrise de Slavici în articolele adunate în volumul „Amintiri”.

Pro amico” Un răspuns d-lui B.P. Haşdeu „Cu adevărat deşertă­ciune sunt toate şi viaţa e numai umbră şi vis”.

Încep cu aceste vorbe luate din prohod şi nici că puteam să încep altfel, când iau condeiul, ca să mă plâng de nedreptatea ce i-se face lui M. Emi­nescu, care mie nu mi-a fost poet, ci amic.

D. Rudow, un german, care a învăţat româneşte şi cunoaşte literatura română, dar n’a ajuns încă să cunoască şi pe contimporanii săi români, a scris şi a publicat o carte germană asupra literaturii române. N’am cetit cartea; nu pot dar să mă pronunţ asupra ei. Cunosc însă pe contim­poranii mei români; n’am dar nevoie să mai cunosc şi cartea, pentruca să ştiu că „Trilogia” reprodusă – nu pot să-mi dau seamă de ce, - şi în foiţa „Tribunei”, nu e îndreptată contra dlui Rudow.

D. Lazăr Şăineanu, autorul primei părţi din „Trilogie”, e un om de sigur foarte inteligent şi foarte instruit, însă cu mult mai preocupat de pro­priile sale scrutări ştiin­ţifice decât ca să scrie, aşa numai din dragoste către neamul românesc şi din însufleţire pentru adevăr, şi recensiuni literare, pe care noi românii nu putem să le recompensăm, cum ele ar fi recompensate, dacă autorul le-ar fi scris, bună-oară, în limba germană, care îi este, aşa cred, mai uşoară decât cea românească. D. Ionescu-Gion, autorul părţii a doua, şi-a făcut, ce-i drept reputaţiunea de recensent universal, care se pronunţă cu aceeaşi competenţă şi cu aceeaşi uşurinţă asupra tuturor materiilor. Dsa însă nu prea ştie nemţeasca domnului Rudow; trebuie deci să fie la mijloc foarte puternice motive, pen­truca un Gion să ia asu­pra sa nesuferita sarcină de a face recensiunea unei cărţi, pe care numai cu tălmaciu poate s’o înţeleagă.

D. B.P. Haşdeu, în sfârşit, ca om, ca literat şi ca mentor e mult mai presus decât să între în discuţiuni literare cu oameni ca d. Rudow. D. Rudow însă, om fără de experienţe în materie de viaţă literară românească, a muncit cum a ştiut, şi-a dat silinţa să fie nepre­ocupat şi a şi fost, pe cât a putut, apoi a trimis lucrarea, aşa zice d-sa, dlui Iacob Negruzzi, ca să o revază. D. Iacob Negruzzi însă nu e literat german, ci român şi astfel un om foarte ocupat; dau deci cu socoteala, că a avut foarte multă bună­voinţă, dar nu destul timp, ca să revază lucrarea dlui Rudow.

Adevărul e, că au rămas în cartea dlui Rudow câteva inexactităţi, câteva adevăruri jignitoare pen­tru noi românii şi câteva laude, poate exagerate, la adresa fruntaşilor din „Junimea”. E lucru fără îndoială regretabil, că au rămas, deoarece intere­sul nostru naţional este ca informaţiunile ce li-se dau germanilor despre litera­tura română să fie exacte şi bine cumpănite. Nu însă regretele de felul acesta l-au îndemnat pe d. Haşdeu să-i pună pe d-nii Şăineanu şi Gion la muncă silnică, ci dorinţa de a pune la cale o nouă campanie literară contra „Junimiştilor” cu care iar e certat.

Cartea dlui Rudow nu e dar pentru d. Haşdeu decât ştiutul ciomag pentru carul cu oale.

Aşa-i trebuie dlui Ru­dow! Cine l-a pus să-şi facă de lucru cu „fruntaşii” noştri literari, care se ceartă mereu, ei ştiu de ce, între dânşii, şi iar se împacă, - tot ei ştiu de ce!? – Dar d. Rudow e om tînăr şi poate să tragă din această păţanie, cel puţin folosul unei bune învăţă­turi. M. Eminescu e însă un om care a murit, şi e chestiune de pietate să nu mai fie luat drept ciomag pentru un car cu oale – şi astfel sparte, - cel puţin aşa zice d. Haşdeu. Lăudatu-l-au pe Eminescu mulţi, de când a murit, defăimându-l, şi mulţi l-au defăimat lău­dându-l; asta e soarta lui, soarte comună tuturor acelora, pe care Dumne­zeu nu i-a lăsat să fie oameni de rând. Era la modă Eminescu şi mulţi au fost care căutau să-şi facă nume în lume scriind fie în bine, fie în rău despre dânsul, ceeace le trecea prin minte şi le venea la socoteală.

D. B.P. Haşdeu însă, deşi are o particulară slăbiciune pentru ceeace nemţii numesc „Mittel­mass”, e unul dintre cei de tot puţini, în tot cazul un om care ştie ce va să zică durerea celor rămaşi în viaţă, ştie că orişicare durere e sfântă, ştie deci că despre oameni de curând muriţi nu se vorbeşte decât cu multă cumpătare.

Ori nu cumva Emi­nescu a fost în viaţa lui atât de părăsit, încât astăzi, câţiva ani după moartea lui, să nu mai fie în lumea aceasta nimeni, care se simte greu rănit, când despre omul Eminescu se vorbeşte fără de cuvenitul cumpăt!?

N’a iubit el pe nimeni? N’a fost el de nimeni iubit? Nu e în lumea aceasta nimeni, care, murind el, a perdut o parte mai mică ori mai mare din farmecul vieţii, din dulceaţa ei?

Nu e nimeni care se înduioşează, când îşi aduce aminte de el?»

(va urma)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

Imbunatatirea accesului..SMIS 125263

Asigurarea SMIS 125264

Transylvanian Grand Prix

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia