Tribuna
2019-anul tribuniştilor (XXXIV): Omul mare este expresia timpului său –
Marius HALMAGHI
3361 vizualizari
2019-anul tribuniştilor (XXXIV): Omul mare este expresia timpului său –
ultima verigă şi ... drumul „tradiţional”- cei doi stâlpi de temelie ai concepţiei politice a lui Slavici!

 

Continuăm reproducerea ideilor politice ale lui Ioan Slavici, aşa cum au fost prezentate de Olimpiu Boitoş (1927): «În studiile din „Convorbiri Literare” vede acest pericol în rasa germană, care pornise în marş energic spre cucerirea economică şi culturală a orientului. În curând şi-a dat însă seama că pentru noi pericolul german nu este aşa de iminent, întrucât nici nu stăm în imediata vecinătate cu Imperiul german şi nici acel „Drang nach Osten” nu înaintează cu atâta repeziciune, cum s’a crezut la început. Mai aproape sunt de noi slavii şi mai mulţi şi mai primejdioşi. De aceştia trebuia să ne apărăm. Şi într’un caz şi’n altul, faţă de amândouă pericolele, pe maghiari Slavici i-a socotit un aliat folositor pentru poporul nostru, un aliat tot atât de interesat caşi noi, fiind ei deasemenea o rasă streină izolată în concertul celorlalte popoare dimprejurul lor, toate de altă rasă”. Pentru sublinierea necesităţii acestei alianţe defensive, Slavici găsia chiar afinităţi psihologice între poporul maghiar şi rasa latină.

De sigur că Slavici vedea în Imperiul Habsburgic şi un scut de apărare împotriva acestui pericol slav de proporţii mai mari decât şovinismul desperat al maghiarilor. În cât situaţia poporului român in Austro-Ungaria, în special, pentru Slavici se prezenta astfel: la stăpânire politică sau la o complectă independenţă politică deocamdată nu putea aspira. Aceasta rămânea un ideal pentru viitorul îndepărtat, de care, în împrejurările date, era inoportun să ne ocupăm.

Idealul de prezent era o autonomie relativă în cadrele Monarhiei, cu asigurarea tuturor drepturilor necesare pentru libera desvoltare culturală. Aceste drepturi Casa de Habsburg le şi „făgăduise”, dând încă odată dovadă de purtarea ei de grijă pentru poporul nostru; rămânea să mai obţinem legiferarea lor de către parlamentul din Budapesta, care dispunea acum şi asupra Ardealului. Dar fiindcă maghiarii, cari nutreau alte tendinţe, nu o bunăînţelegere între popoarele monarhiei, refuzau această legiferare, românii se vedeau siliţi să lupte cu toate mijloacele împotriva statului maghiar, care prin tendinţele lui erau un pericol şi pentru Monarhie, - scutul românilor. Boicotarea parlamentului din Budapesta – pasivitatea politică a românilor – era ultimul şi cel mai drastic dintre aceste mijloace. Slavici însă nu uită să precizeze, că lupta se îndreaptă împotriva sistemului de guvernare maghiar, nu împotriva poporului maghiar, care, înţelegându-şi mai bine situaţia politică şi interesele, ar trebui să prefere a trăi în bună înţelegere cu românii, aliatul firesc împotriva tuturor celorlalte popoare învecinate, cari îi ameninţă în însăşi existenţa lor. (...) Pe scurt: alipirea faţă de Casa de Austria şi luptă împotriva politicei actuale ungureşti, aceştia sunt cei doi stâlpi de temelie ai concepţiei politice a lui Slavici, pe care a avut-o şi la „Tribuna”. Aceasta era pentru el politica „tradiţională” românească, şi ceice voiau să renunţe la Monarhie, erau pentru Slavici nişte svăpăiaţi, cu sânge iute, lipsiţi de simţul realităţilor, cari nu înţelegeau interesele poporului lor şi nu cunoşteau nici simţirea profundă politică a acestui popor, în masse, monarhic, prin firea lui şi prin toată desvoltarea lui istorică, iar ceilalţi, câţiva, cari voiau o împăcare cu orice preţ cu maghiarii, nişte adevăraţi trădători ai intereselor poporului românesc. 

Cuvântul „tradiţie”, mai ales îi este scump lui Slavici. Niciodată, când vorbeşte de atitudinea politică a românilor din Monarhia Austro-Ungară, nu uită să lege tendinţele prezente de tendinţele din trecut, cari, în conştiinţa poporului, a massei, se înşiră pe acelaş fir al tradiţiei nstrămutate. Şi condamnă din principiu orice încercare de abatere dela această cale, pentrucă el crede că nimenea n’are dreptul să ia, în mişcarea politică, o atitudine proprie, deosebită de aceea pe care şi-a însuşit-o poporul în decursul desvoltării lui, căci cel care ar risca o astel de atitudine s’ar elimina prin aceasta din ritmul mişcării naţionale. Omul mare este expresia timpului său; orice epocă îşi are postulatele ei fatale, şi necesităţile de desvoltare ale unui popor pot varia dela o epocă la alta – în amănunte, am zice, dar drumul mare, pe care se împlineşte această desvoltare numai poporul îl poate indica. Şi acesta este drumul „tradiţional”. În acele „Studii asupra Maghiarilor” din tinereţe, când Slavici căuta să formuleze principii, judecă astfel pe cei cari se abat dela drumul tradiţiei: „Anteluptătorii voesc a conduce, când ei ar trebui să reprezinte, reprezentanţii naţionali voesc a vorbi pentru popor, când vocea lor ar trebui să fie numai rezultatul unui murmur din afară”. Iar mai târziu, când trebuie să-şi justifice o acţiune, spune: „Noi (însă), oameni cari am ieşit din popor şi trăim în neamul nostru, nu plămădim idealuri, nu născocim scopuri, ci căutăm împlinirea dorinţelor în adevăr simţite de popor”.

Ultima verigă din lanţul tradiţiei o închegase Mitropolitul Şaguna, pentru care Slavici avea un cult. Crezul politic al acestui arhiereu îşi avea piatra de temelie în alipierea faţă de Casa domnitoare austriacă, „ocrotitoarea” poporului nostru, care după credinţa lui, caşi a lui Slavici, avea o menire civilizatoare în Europa centrală. Acelaşi „dinasticism”, pe care Slavici nici nu-l mai discuta la un moment dat, atât i-se părea de firesc. Şi aceeaş neîncredere în puterile de stăpânire politică ale poporului român, care numai condus de Împăratul ar putea dăinui.

Crezul politic al lui Slavici nu era o atitudine de circumstanţă, ci o convingere întemeiată pe principii, cari pot să fie eronate, pentru o altă judecată, dar pentru el erau adevărul însuşi. Dacă nu aproba pe aceia, cari credeau că poporul român „numai” unit într’un singur stat s’ar putea desvolta, aceasta n’o făcea fiindcă s’ar fi gândit vreodată să renunţe la independenţa etnică a poporului său, şi nici numai pentrucă, între împrejurările date, unitatea politică a românilor ar fi fost o utopie, ci pentrucă vedea cu putinţă propăşirea culturală a românilor meniţi dela fire pentru o astfel de desvoltare şi împărţiţi fiind în mai multe state. O unitate culturală a tuturor românilor dorea el şi apoi desvoltarea acestei culturi pe temeiul aceluiaş principiu de unitate. Căci  programul spiritual al unui popor este condiţionat nu de un stat politic, ci de o societate, un „organism social”, care poate exista pe deasupra unui stat politic. Acest principiu teroretic îl formulase Slavici încă în „Studie asupra Maghiarilor”. Situaţia poporului nostru în raport cu cea a poporului maghiar era tocmai un exmplu pentru verificarea principiului. Ce este un organism social?

 „Când omenirea cugetă, voieşte, lucrează şi de desvoaltă; când ea trăieşte prin aceste funcţiuni ale ei, atunci viaţa ei nu poate fi întâmplătoare, ea trebuie să aibă un organism. Pe acesta eu îl numesc organism social, acel organism nematerial de raporturi, care conţine în el legile, conform cărora cugetă, voeşte, lucrează și se dezvoaltă omenirea prin oamenii şi oamenii prin omenire. Acest organism social e ceeace-i esenţial în societate”.





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

Imbunatatirea accesului..SMIS 125263

Asigurarea SMIS 125264

Transylvanian Grand Prix

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia