Destin şi provocare – Pactul de la Găiceana, scenariu politic comun în nouă puncte!

 

În studiul „Destin şi provocare. Vasile Lucaciu şi Vasile Mangra sau sarcasmul istoriei”, dr. Florin Ardelean emite o a treia ipoteză. Reproducem selectiv: «Ar mai exista, e drept, o a treia ipoteză. (...) Sunt indicii, mai degrabă speculative, e drept, potrivit cărora Vasile Mangra nu ar fi căzut pe spate, pur şi simplu fiind victima unui „coup de foudre”, la acel banchet atât de invocat. Tehnic vorbind, nu s-a lăsat sedus, ci s-a pus la „dispoziţie”. Un abandon voluntar de fiinţă, cam la fel ca în cazul unor personaje de roman, gata să-şi asume condiţia de sclav, din iubire sau dintr-o pornire interioară, masochistă. O relaţie seductivă este posibilă între doi parteneri, dintre care unul este suficient de matur şi format pentru a-l lua în trena sa spirituală pe celălalt, avid de a cunoaşte şi dispus de-a merge cu maestrul său pe drumul desăvârşirii intelectuale. Seducţia este o luare în posesie temporară şi non-violentă, cu un scop bine conturat, de-a şti mai mult, de-a percepe binele şi de-a atinge performanţe culturale înalte prin intermediul unui „antrenor”. Între Tizsa István şi Vasile Mangra nu se putea institui un astfel de raport. Primul era mai tânăr cu 10 ani, apoi, al doilea, parcursese deja un traseu spiritual remarcabil, fiind, la 1899, un intelectual format, cu operă şi cu aplomb. În plus, amândoi posedau o calitate specială – charisma. Doi charismatici, cu greu se pot asocia într-un proiect în care unul să cedeze celuilalt rolul de maestru. Şi asta nu din orgoliu simplu, ci pentru că proiectul însuşi este fără substanţă.

În favoarea celui de-al treilea scenariu putem invoca un document intitulat „Pactul de la Găiceana”. (...) Angajamentul viza, printre altele: sprijin acordat reprezentanţilor români în Dieta ungară „câtă vreme ei vor stărui asupra programului naţional şi ne vom da silinţa să lucrăm în legătură şi cu d-nii dr. Vaida şi dr. Iuliu Maniu îndeosebi”; evitarea unor conflicte între ortodocşi şi greco-catolici; obţinerea de ajutor bănesc pentru „conservarea naţională şi religioasă a românilor din dieceza Orăzii Mari”, păstorită tocmai de vicarul episcopal Vasile Mangra. Iată că la 1907, după mai bine de şapte ani de colaborare strânsă cu contele Tisza, deci după ani buni de când „defectase”, Mangra colabora activ şi chiar conspirativ cu principalii decidenţi ai acţiunilor politice urmate de românii ardeleni, indiferent de confesiune. Departe de-a fi căzut în disgraţie, chiar dacă era taxat vehement pentru gesturile lui de colaboraţionist, vicarul ortodox al Oradiei era de partea baricadei la care nu ne-am fi aşteptat. Cu un trădător nu te întâlneşti conspirativ în ţinutul Bacăului şi nu pui la cale planuri de acţiune politică, în bună înţelegere cu Regele României şi cu liderii partidelor din Regat. E ceva ce nu se leagă. Se pare că V. Mangra era utilizat în interese cunoscute de foarte puţini, tocmai pentru că avea o putere de influenţă asupra celui despre care se credea că i-a sucit minţile, Tisza István. Dintr-o dată e cu totul neclar cine pe cine a sedus! Dacă vicarul de Oradea nu ar fi fost de încredere, dacă ar fi existat suspiciunea că va turna totul guvernanţilor budapestani, este evident că nimeni nu l-ar fi invitat la Găiceana. Prezenţa lui acolo poate deruta numai în cazul în care nu-l credităm pentru un joc secret, de un deghizament menit să înşele aparenţele. În plus, mai multe scrisori pe care V. Mangra i le-a adresat Unchiaşului, în perioada 1903-1908 încep cu „Iubite amice” sau chiar cu „Iubite frate”, ceea ce indică o relaţie nealterată între ei, chiar dacă în „Zile trăite”, viitorul episcop de Oradea a căutat să contrazică acuzaţia de „mangrism”, care i-a fost adusă după ce „mangrismul” a devenit odios. (...)

În mod evident, Vasile Mangra l-a urmat pe conte dintr-un motiv ce transcede scenariul unei seducţii în numele şi în orizontul formării spirituale. Nu cumva a fost vorba de un rol asumat în condiţiile unui interes ce depăşea sfera îngustă a scopurilor personale? Dacă Vasile Mangra a acceptat, la cerere, deliberat şi dintr-un calcul strategic să devină trădător de neam, chiar în numele neamului cu pricina? Ipoteza poate părea şocantă. Să nu uităm că, dincolo de reproşurile întemeiate pe care i le face, Roman Ciorogariu recunoaşte că, după ce a ajuns mitropolit, Vasile Mangra, deşi credea „orbiş în contele Tisza”, a făcut suficient de multe gesturi în favoarea românilor ardeleni: „Lumea strâmtorată alerga la scutul lui Mangra. Între ei, şi de cei ce-l bătuseră cu pietre mai înainte. Câtă vreme a stat Tisza la putere în zilele cele mai critice, (V.Mangra) a făcut multora bine, dar mai târziu i se dete să înţeleagă că intervenţiile lui nu sunt bine văzute, iar după căderea lui (a lui Tisza –n.n.) urmând ministerul  Eszterházy-Apponyi, se plângea că aceştia nu au încredere nici în el”. Intervenţiile lui Vasile Mangra vizau scăparea de la internare sau de la arestare a unor lideri naţionalişti români, folosind din plin poziţia pe care o avea în raport cu protectorul său deloc dezinteresat. (...)

E de presupus că Roman Ciorogariu a apelat la cel ce putea şi chiar era dispus să intervină. Iată că Vasile Mangra, cel hulit de neamul său a sărit în ajutorul năpăstuiţilor acestuia, fără a condiţiona asta în vreun fel.

Sigur, faptele cele bune nu au putinţa de-a compensa, aritmetic, faptele rele, dar trebuiesc şi ele contabilizate.

De ce nu am putea crede în existenţa unui Plan B? Oamenii politici sunt obligaţi să evalueze toate posibilităţile ce decurg dintr-un eveniment şi să elaboreze strategii alternative, în cazul în care scopul dorit nu este atins. Lipsa unui „Plan B” poate afecta grav destinul unei comunităţi. Or, liderii comunităţii româneşti din Ardeal (politici şi religioşi), trebuiau să ţină cont de probabilitatea ca Unirea şi formarea unui stat naţional integral să nu se poată obţine. Nimeni nu putea şti dinainte cum aveau să evolueze lucrurile. Existau şi alte proiecte – vezi cel susţinut de Aurel C. Popovici, cu Statele Unite ale Austriei Mari – ce urmau să fie sau nu activate în funcţie de împrejurări. Obţinerea unirii le-a invalidat, dar prin asta nu trebuie să le considerăm nici într-un caz ostile României, sau să le integrăm unui capitol ruşinos al trădătorilor de neam. E posibil ca Vasile Mangra să fi fost desemnat, aşa cum a fost Al. Marghiloman, după căderea Bucureştilor, drept omul aflat în bune relaţii cu duşmanul, capabil, la un moment dat, să salveze ce ar fi fost de salvat în cazul unui rezultat nefavorabil. Cineva trebuia să-şi asume rolul celui sacrificat, făcând (aparent) răul în numele unui bine ascuns. Din fericire, n-a fost cazul să se apeleze la Vasile Mangra. Unirea a fost evenimentul validat de istorie. Într-un scenariu contrafactual, l-am putea imagina pe Mitropolitul Ardealului, aflat pe placul autorităţilor maghiare, acţionând în situaţia în care ar fi fost printre foarte puţinii români creditaţi cu şanse de reuşită în favoarea etniei lui, dacă lucrurile ar fi evoluat nefericit. Numai că, se poate argumenta imediat, acest scenariu nu s-a ivit ca realitate, drept pentru care e inutil să discutăm despre el. Pentru un singur om, totuşi, nu este deloc inutil, ci esenţial. Pentru Vasile Mangra sau, mai precis, pentru posteritatea lui. Dacă a existat, într-adevăr, un plan alternativ în cazul în care unirea nu s-ar fi realizat, nefericitul mitropolit al Ardealului din timpul primului război mondial trebuie reevaluat. Percepţia noastră actuală despre el este aceea a unui trădător, iar faptele publice cunoscute şi asumat de istorici au acreditat din plin o astfel de imagine deplorabilă. Nimeni nu a mai venit mai apoi pentru a-l absolvi sau pentru a-i motiva (parţial măcar) gesturile prin prisma invocatului „Plan B”». S-a scris Istoria tuturor românilor? (va urma)