Corbul cu un inel în gură – 4 specii de jurnale - Austro-Ungaria e o putere străină, foarte străină pentru noi!

 

O privire asupra opiniilor politice ale lui Eminescu, ne-ar ajuta să înţelegem influenţa pe care marele poet naţional a avut-o asupra fondatorului „Tribunei” sibiene, scriitorul Ioan Slavici. Reproducem câteva din aceste opinii inserate în lucrarea „Mihai Eminescu, Sfântul pământ al Transilvaniei – Transilvania sub dualismul austro-ungar”, o antologie având prefaţa, notele şi comentariile semnate de acad. D. Vatamaniuc: «Poporul maghiar n-a ajuns niciodată la predominare în ţara lui proprie, nici în trecut, nici azi. Îndată după stîngerea dinastiei lui Arpad, s-a succes până în ziua de azi o serie de dinastii străine recrutate de departe şi de aproape, încât singura dinastie naţională, cu care se laudă este familia arhiromânească a Iancului, voievodul Ardealului, a Corvinilor. Bonfiniu deducea familia dintr-o gens de patricii de la Roma; realitatea este însă că Corvinii erau boieri români de neam, iar îndeosebi tatăl voievodului Iancu ţinea în căsătorie pe o fiică din familia Paleologilor din Constantinopole. De aproape înrudiţi cu Basarabii, ba poate ei însuşi Basarabi, aveau în marca lor un „Corb c-un inel în gură”. Acest corb cu inelul în gură (cioc) este însă, identic cu corbul legendei lui Radu Negru. Radu Negru, zice Miron Costin, a trecut din Ţara Făgăraşului munţii (în) şesul Ţării Româneşti.

(...) Dacă maghiarii. «Dacă maghiarii, atunci când erau mari şi tari, n-au putut deznaţionaliza pe nimenea, cu atât mai puţin vor putea-o astăzi, când sunt sub o dominaţiune de nu străină, desigur însă grozav de neutrală, şi care nu poate să-i încurajeze la persecuţiunea naţionalităţilor decât în determinentul lor. Căci orice persecuţiune e o sumă de putere vie cheltuită în zădar, care întrebuinţată în munca pentru ridicarea rasei maghiare, ar fi roditoare, pe când astfel e stearpă şi n-are alt rezultat decât a împiedica pe ceilalţi în dezvoltarea lor». (...)

Austro-Ungaria şi Românii. «Noi am spus-o şi o repetăm: pe cât timp consângenii noştri nu se vor bucura peste hotară de drepturi egale cu celelalte naţionalităţi mai mici la număr, pe atâta timp Austro-Ungaria e o putere străină, foarte străină pentru noi, egal de străină cu altele, vecine ori depărtate. Impopulară, imposibilă chiar va rămânea o învoială, oricât de strâmbă, pe câtă vreme suntem batjocoriţi în sângele, în legea, în limba noastră.» (...)

Fiecare lucru poartă în sine. «Acum sunt 4 specii de jurnale: Neinteligente dar de bună credinţă; aceste nu posed posibilitatea de-a vedea obiectiv: Telegraful. Inteligente dar de rea-credinţă; aceste nu posed voinţa de-a vedea obiectiv; Neinteligente şi de rea-credinţă; aceste sunt gunoiul presei noastre: Trompeta, Poporul. Inteligente şi de bună credinţă în fine. În astă privinţă nu ne dăm părerea, căci ne temem că aceste organe ar fi batjocorite. Asta-i caracterul mai multor jurnale din Austria: Albina, Federaţiunea, Telegraful /român/. (...) »

Despre „Telegraful român” am prezentat o serie de materiale, acesta fiind fondat, în 1853, de marele arhiereu Andrei Şaguna. În „Tribuna” de Arad, din 4/17 Ianuarie 1909 apărea articolul „Şaguna – catolic” de Ioan Russu Şirianu, dezvăluind amănunte interesante din familia acestuia: «Despre Şaguna au citit şi auzit toţi cărturarii români, ba îl pomenesc până şi ţăranii din cele mai mici sate. Mulţi nu vor fi ştiind însă, că marele arhiereu, cel care a înfiinţat mitropolia gr.orientală română şi ne-a scăpat de jugul sârbesc, în copilărie şi până la vârsta de 18 ani a fost catolic.  În bogata viaţă a marelul Şaguna, epoca aceasta este extrem de interesantă. Felul cum a trecut Şaguna la catolicism este o tristă eclipsă în viaţa tatălui lui Şaguna, iar cum a fost redat bisericei strămoşeşti, este o adevărată şi splendidă epopee şi arată într’o lumină nu se poate mai strălucitoare pe mama lui Şaguna. Prof. dr. Ioan Lupaş şi-a câştigat titlu la recunoştinţa tuturor românilor pentru interesantul studiu ce publică în „Convorbiri Literare” (numărul pe Decemvrie) despre lupta eroică, aşa zicând, ce Anastasia Şaguna a purtat pentruca fiul său Anastasiu (mai târziu Andreiu) să fie pe d’oparte scos de sub tutela arhiepiscopului catolic Fischer din Agria, iar pe de altă parte să-l poată reda bisericei greco-orientale. Naum Şaguna scăpătase. Cum şi aşa trebuia că a fost spine în ochii concetăţenilor săi catolici din Mişcolţ, pentru a’şi îmbunătăţi situaţia şi mai probabil pentru a câştiga protecţie, se duce la Arhiepiscopul Fischer din Agria, şi trece la catolicism (Martie 1814) iar pe fiul său Avreta şi fetiţa Ecaterina, îi încredinţează purtării de grije a arhiepiscopului. Bunicul acestora, negustorul Grabowsky din Budapesta şi Anastasia, mama copiilor se împotrivesc însă, aşa că pentru a pune mâna pe copii, arhiepiscopul intervine la palatin. „Se pare – scrie Dr. Lupaş – că palatinul a împlinit rugarea arhiepiscopului dând ordin în forma cerută de acesta. Abea trec însă câteva luni şi arhiepiscopul se plânge palatinului într’o hârtie din 16 Martie 1815, că copiii lui Şaguna au fost ascunşi dinaintea preotului catolic din Mişcolţ, căruia îi încredinţase dânsul şi duşi pe furiş la Pesta, la negustorul gr.-neunit Grabowsky. Acest Atanasie Grabowsky, - unchiul Anastasiei – era om cu stare bună: negustor fruntaş cu legături întinse” ...Aici s’au adăpostit copiii şi mama (Anastasia era numai de 5 ani) pe vremea când Naum Şaguna moare. Conştientă de drepturile sale de mamă, Anastasia petiţionează până chiar la împăratul, să i-se dea voie a’şi creşte copiii în religia străbună, dar fără rezultat: dela Viena i-se răspunde că deoarece tatăl copiilor a fost catolic, şi copiii tot catolici trebuie să rămână!

De aci încolo (15 Iulie 1815) Anastasia poartă o luptă de adevărată eroină. Nu se lasă doborâtă de asprimea ordinului împărătesc (30 aug. 1817) de a’şi da copiii în grija prelatului catolic, ci se duce şi ea la Mişcolţ, să fie lângă dânşii. Efectul binefăcător al unei mame de model nici n’a întârziat a se resimţi asupra copiilor; în Ianuarie 1822 băiatul mai mare, Avreta, părăseşte legea catolică şi se reîntoarce în sînul bisericei mume. Acelaşi lucru îl face şi Anastasie, la 29 Dec. 1826, când împlinise vârsta de 18 ani (atunci începuse studiile universitare în Pesta). Iată ce poate face o mamă bravă română! Un arhiepiscop puternic, ordine împărăteşti, influenţa şcoalei medie catolice, - totul a fost îngenunchiat de dragostea nemărginită a româncei, care nu trăia decât pentru fericirea copiilor săi şi avea nestâns în sufletul său dorinţa de a readuce copiii la biserica străbună. Cu drept cuvânt profesorul Lupaş face elogii memoriei acestei neîntrecute românce. Fără îndoială, dacă ea nu avea acea alipire sfântă pentru biserica strămoşească, Anastasie Şaguna rămânea catolic şi nu era să înscrie în istoria neamului românesc una dintre cele mai fericite şi mai strălucite epoce. Anastasia Şaguna ar trebui să serve drept model tuturor mamelor române şi acest capitol din viaţa lui Şaguna ar trebui scris dinadins ca o lectură pentru toate femeile române». În lucrarea „Mitropolitul Andreiu baron de Şaguna. Scriere comemorativă” (1909) prof. Ioan Lupaş preciza: «Ziua de 29 Decemvrie 1826, este tot atât de memorabilă, ca şi ziua naşterii lui Şaguna (20 Decemvrie 1808). Declaraţia latinească subscrisă de el în această zi n’are numai o importanţă biografică, ci şi una istorică naţională, întrucât printr’însa autorul ei este redat, acuma definitiv şi în mod oficial, Bisericei strămoşeşti, căreia îşi va închina toată munca vieţii şi întreg restul zilelor sale.» (va urma)