Continuăm reproducerea articolului lui Sextil Puşcariu - „Grupări literare şi idei politice” -, apărut în „Tribuna” nr. 30 din 8/12 februarie 1912: «Aproape jumătate din toţi Românii locuesc înafară de Regat, în ţările învecinate, despărţiţi politiceşte de România, dar formând un brîu puternic care o încinge de toate părţile. Aceasta e un fapt istoric, pe care nu noi îl vom putea schimba în împrejurările actuale. Cei mai mulţi Români consideră aceasta ca marea nedreptate a sorţii, - foarte puţini îşi dau seamă că această slăbiciune poate deveni sub împrejurări şi este chiar şi astăzi o forţă a noastră. Răspândiţi în atâtea părţi, dintre care fiecare a avut o altă soarte, noi am putut pe alocuri să desvoltăm virtuţi etnice speciale cari pot servi de model celorlalte fragmente de Români, suferinţele seculare, diferite în diferite regiuni, ne-au dat puteri de resistenţă mai mari. Iar pentru cazul că un război mare, prevestit de ani de zile şi socotit inevitabil, va avea să aducă schimbări în regiunile Dunării, Regatul românesc este considerat de o putere decisivă, în mare parte tocmai pentru faptul că e înconjurat de masele compacte de fraţii de acelaş sânge, cari nu pot fi nesocotite în orice combinaţii viitoare. (...) Lozinca aceasta a „Daciei literare” a pornit, precum am văzut, din cercul grupării şi a fost din nou propovăduită, cu mai multă putere, de gruparea „Sămănătorului” şi de sora ei din Ardeal. Roadele binefăcătoare ale acestei mişcări, cari nu datează în noul ei ipostaz nici de un deceniu, se văd. Revistele şi gazetele noastre trec graniţele în număr mare, ele nu sunt numai abonate, ci şi cetite, iar foile din Regat au în permanenţă rubrici informative asupra vieţii de peste hotare. Astfel am ajuns să ne cunoaştem, să ne bată inima de bucurie când primim veşti bune, să ne doară până în fundul sufletului când cetim despre slăbiciunile fraţilor noştri. Ceice înainte cu zece ani au fost ca mine studenţi, îşi aduc aminte că contactul între Românii despărţiţi de munţi se reducea la câte un congres studenţesc care se termina cu păruieli, că antagonismul dintre „Transilvăneni” şi „Bucovineni” strica armonia la „România Jună”, că cei din Austro-Ungaria şi cei din Ţară nu puteau înjgheba, din cauza unei desăvârşite înstrăinări sufleteşti, societăţi studenţeşti în diferitele oraşe mari din străinătate. (...) Şi este un merit dintre cele mai mari al „Luceafărului” şi al „Tribunei” că au avut tăria de a jertfi falsul patriotism local, că au rupt îndărătnicia noastră şi au primit să se îndrepteze după singura limbă îndreptăţită de a servi ca normă pentru o limbă literară, cea întrebuinţată de scriitorii noştri mari, din Regat. Fără această schimbare orice apropiere sufletească între noi şi România era imposibilă, căci revista şi gazeta noastră în aceşti zece ani din urmă nu ar fi putut străbate peste hotare. (...) Pentru ajungerea acestei unităţi culturale nu trebuie desconsiderat nimic. Chiar şi ortografia, această haină cu totul exterioară, unificată bine rău de „Academia Română” şi primită în toate regiunile locuite de Români, este o demonstraţie pentru unitatea noastră culturală. Dar limba nu-i numai un veşmânt exterior ci ea e însăş expresia mentalităţii noastre, a culturii noastre româneşti. De aceea ea trebuie să fie una pretutindeni, trebuie să o desbrăcăm de toate suregatele străine pe cari ni le-a adus în Ardeal şi Bucovina sclăvia culturii străine, germane sau ungureşti. În articolul său „Bucureşti – Budapesta”, Goga a arătat de ce generaţia tânără cere o cultură românească, care nu poate fi alta decât cea reprezentată de marii gânditori ai României şi la care noi, ceilalţi Români, putem aduce o parte nouă, o putem îmbogăţi, dar n’o putem schimba. Pe aceasta trebuie s’o cunoaştem şi apoi de sigur o vom iubi, căci ea e singura cultură adevărată şi firească pentru noi (...)». Descriind o pildă pentru a înţelege care este „primejdia pe care o cuprinde cultura şcoalei şi a universităţii când e lipsită de cultura inimii” (...) autorul afirma: «Va veni vremea ... în care noi tinerii dela 1835, tinerii şi bonjuriştii (...) vom fi judecaţi, nu după ceea ce am făcut, dar după ceea ce ar fi trebuit să facem, vom fi osândiţi, nu după greutatea vremilor, dar după patima nădejdilor».

Viaţa politică a românilor din Transilvania a fost marcată, în 1912, de dispariţia “Tribunei“ din Arad: « ziarul nostru încetează să mai apară independent, el fuzionează cu organul autorizat (n.r. “Românul” Arad) al partidului nostru naţional (…) adeseori “răsvrătiţi”, dar totdeauna ostaşi fără de prihană a steagului nostru naţional».

Reproducem o imagine de epocă cu redactorii ziarului Tribuna, publicată în revista “Luceafărul” (în iunie 1912).

Cea mai lungă domnie din istoria imperiului habsburgic (aproape şapte decenii) a fost marcată în ultima parte de o serie de drame, societatea europeană transformându-se odată cu binefacerile revoluţiei industriale şi naşterea proletariatului. Să revedem aceste drame istorisite de Jean des Cars în “Saga dinastiei de Habsburg. De la Sfântul Imperiu la Uniunea Europeană” «Să amintim execuţia lui Maximilian în Mexic, o dramă a ambiţiei şi a laşităţii. (…) În ziua de 13 iunie 1886, Ludovic al II-lea de Bavaria, personaj trist şi solitar, este găsit mort în lacul bavarez Starnberg, alături de trupul medicului său psihiatru. (…) În 30 ianuarie 1889, trupul neînsufleţit al arhiducelui moştenitor Rudolf este găsit în pavilionul de vânătoare de la Mayerling.(…) În ziua de 4 mai 1897, o soră de-a împărătesei, Sophie, efemer logodită cu Ludovic al II-lea de Bavaria, devenită ducesă de Alencon, moare arsă de vie la Paris, în incendiul de la Bazar de la Charité. La 10 septembrie 1898, împărăteasa şi regina Elisabeta este asasinată la Geneva de un anarhist Italian. … Dispariţia brutală a lui Sisi amplifică notorietatea suveranei până la dimensiunea unui mit cunoscut, reluat – ba chiar deformat – de psihanalişti, poeţi, cineaşti.(…) Odată cu trecerea în alt secol, conflictele de familie nu dispar.(…) Spre deosebire de dualismul austro-ungar susţinut de Franz Joseph, Franz Ferdinand doreşte un trialism, care i-ar integra şi pe slavii din sud. Într-un climat belicist, în care Wilhelm al II-lea multiplică provocările, Franz Ferdinand este numit inspector general al armatelor austro-ungare în 1913. După cum se ştie, asasinarea arhiducelui şi a soţiei sale, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, de către un naţionalist bosniac, urmată de ultimatumul dat Serbiei, declanşează Primul Război Mondial prin angrenajul alianţelor dintre diverse state. Franz Joseph la capătul unei domnii negreşit prea lungi,…, a avut de suferit şi o slăbire a poziţiei sale ca rege al Ungariei, paralizia birocraţiei sale, eşecul diferitelor reforme. (…) Pe acest demn monarh, încremenit în uniforma sa ca şi în amărăciunile sufleteşti, destinul îl scuteşte de a asista la înfrângerile armatelor sale, mai ales pe frontul din Italia, în mai şi iunie 1916. Franz Joseph, în vârstă de optzeci şi şase de ani, se stinge din viaţă la 21 noiembrie 1916, la Schönbrunn, în camera în care venise pe lume». Entuziasmul cu care declaraţia de război contra Serbiei a fost primită în Ungaria, este descris de Paul Lendvai în “Ungurii”: «faptul că în sfîrşit i se poate administra o lecţie şi “barbariei ţariste” pentru înfrîngerea din 1848 i-a creat naţiunii o stare de agitaţie emoţională. Ceea ce declara Hugo von Hofmannsthal într-o scrisoare pare să fi fost cu foarte puţine excepţii şi în mintea elitei intelectuale a Ungariei: “Credeţi-mă şi spuneţi tuturor prietenilor noştri că noi toţi aici, pînă la ultimul tăietor de lemne, mergem în chestiunea aceasta şi în tot ce poate să rezulte din ea, cu fermitate, ba chiar cu o bucurie cum n-am văzut niciodată, ba chiar cu o bucurie pe care niciodată n-aş fi socotit-o posibilă». (va urma)