În lucrarea ""Prin Vama Cucului - Viaţa lui Badea Cârţan" (1968), Octavian Metea consemna: "Locul de obîrşie al lui Badea Cârţan este comuna Oprea Cîrţişoara din actualul raion Făgăraş, ţinut care pînă-n zilele noastre se mai numeşte şi "Ţara Oltului" sau "Ţara Făgăraşului", în amintirea stăpînirii lui de către voievozii Ţării Româneşti (...) Ciobanii din Ţara Oltului treceau cu turmele lor pînă pe Bărăgan, de aici în Dobrogea, iar unii au ajuns pînă-n Balcani sau Caucaz. Cu toate că munţii Făgăraşului, care poartă pe coamele lor blana zăpezii întreg anul, nu au alte trecători, în afara celor de la Turnu Roşu şi Bran, fiind măreţi şi prăpăstioşi, ei n-au fost nici cînd despărţitori de fraţi de-a lungul istoriei noastre zbuciumate. Ei au fost trecuţi dintr-o parte în cealaltă de fugari, pribegi şi ciobani, şi mai ales de eroul povestirii noastre, care spunea adeseori: - Cine dracul a văzut graniţă în mijlocul ţării? Trecerea se făcea prin "vama cucului" sau pe "calea ursului", pe care vameşii şi jandarmii fostului regim austro-ungar nu le puteau supraveghea". Ducând cărţi şi ziare româneşti, Badea Cârţan a înţeles să-şi aducă contribuţia la "iluminarea" neamului, punându-şi toată viaţa în slujba cauzei naţionale. Aşa a ajuns acesta să-l viziteze pe Ioan Slavici în închisoarea de la Vaţ şi ulterior pe tribuniştii memorandişti, la Seghedin. Nu întâmplător, pe mor­mântul său de la Sinaia ori­cine poate să-i des­luşească rostul vieţii: "Badea Cârţan doarme aici visând între­girea neamului său", un epitaf simplu care exprimă crezul multora din generaţia sa. În lumea începutului de secol XX, manifestările publice culturale româneşti erau rare, în Transilvania. În vremurile acelea puţinele evenimente erau finanţate din fonduri private, simplul acces la o carte fiind considerat un mare eveni­ment. Istoricul literar, cercetătorul Florian Dudaş afirma despre diaconul şi meşterul tipograf Coresi (sec. XVI): "Putem spune astăzi că diaconul Coresi, înainte ca Mihai Viteazul să unească Transilvania, Mun­tenia şi Moldova, făurind dreptul istoric al neamului cu sabia, le-a unit, în cuget şi simţire, prin tipăriturile sale, răspândite în toate cele trei provincii româneşti. Coresi ni se înfăţişează astfel nu numai ca tipograf cărturar român, ci şi ca înainte mergător şi întîiul stătător în pomelnicul ostenitorilor pentru cele trei provincii locuite de români, a Ţării Româneşti, de unde era originar, a Transilvaniei unde a muncit cea mai mare parte a vieţii sale, şi a Moldovei, unde au străbătut multe din tipăriturile lui faimoase". În lucrarea "Publicişti pre­cursori ai Marii Uniri", autorul Stelian Vasilescu - recompensat post-mortem cu premiul de excelenţă al Patrimoniului Românesc pentru eminenta operă de cercetător al "regio­nalis­mului creator" afirma: "depăşind cadrul bisericii, cartea a apărut în afara ei ca nevoie a unui interes colectiv, relaţiei carte - comunitate adăugându-i-se şi aceea de carte - individ, ea devenind cu timpul unul dintre cele mai eficiente instrumente de omo­ge­nizare şi unificare a con­ştiinţei naţionale. O intensă circulaţie a avut cartea ro­mânească în Banat, Crişana şi Maramureş. Ion. B. Mureşianu, cunoscut cer­cetător al trecutului cultural din Banat afirmă în "Cartea veche bisericească din Banat": "Circulaţia cărţii creează un climat de comunitate spirituală şi de conştiinţă, apără energic credinţa şi, prin ea, fiinţa neamului, dă legăturilor interromâneşti un înţeles mai cuprinzător asupra vieţii româneşti în plină epocă feudală şi sub dominaţie străină, contribuie la formarea statului naţional unitar"".

Să revedem portretul zămislit, lui Eminescu, de criticul literar Dan C. Mihăilescu: "Pentru a fi oneşti şi autentici, când vorbim despre Eminescu, trebuie mai întâi să-l recitim (...) Un student român la Viena şi Berlin, care ştia germana şi franceza, voia să absoarbă istoria religiilor, astronomie, filosofie, fizică, etnopsi­hologie, geopolitică, să facă simultan metafizică şi gazetărie angajată. Un suflet romantic dedat armoniei universale, dar pe care malaxorul politicia­nismului valah l-a spulberat întru nimicnicia firii sale. Ce lecţie mai sublimă şi mai tristă, totodată, de românitate se poate închipui?". Mentorul "Junimii", Titu Maiorescu, scria despre marele poet naţional: "Pe cât se poate omeneşte prevedea, litera­tura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dez­voltarea viitoare a veş­mântului cugetării româ­neşti". Să urmărim periplul lui Eminescu în sudul Transilvaniei, făcut în 1866, la numai 16 ani, aşa cum îl descrie Călinescu în "Viaţa lui Mihai Eminescu":

"La 27-28 august 1866 s-a ţinut la Alba Iulia adu­narea generală a "Aso­ciaţiunii". Un seminarist l-a văzut acolo - se putea altfel? - şi pe Eminescu. Intrase în bise­rica unde se ţinea şedinţa şi asculta cucernic dezbaterile. Seara s-a culcat pe o ro­gojină întinsă jos pe po­deaua unei odăi de crîşmă. De la Alba-Iulia a trecut Mureşul cu brudina, s-a abătut prin Bucerdea-Grînoasă, satul de obîrşie al lui Maiorescu, a dormit şi acolo într-o casă de ţară, la un coleg, şi după ce s-a dat în vorbă cu copiii satului, tot pentru chestiuni folcloristice, nici vorbă, a dispărut. Răzbit de foame şi de mizerie, fără nici o speranţă să-şi mai dea examenele sau să pri­mească ceva bani de acasă, pe toamnă, probabil prin octombrie, Eminescu se hotărăşte să plece. (...) Drumul pînă la Sibiu, căci într-acolo porneşte, l-a făcut de bună seamă mai pe jos, mai în căruţa vreunui ţăran. La Sibiu nu-l mai aştepta fratele Nicolae, căci acesta probabil îşi terminase studiile şi plecase aiurea, poate în Timişoara, unde-l găsim peste un an. Emi­nescu venise cu scopul de a trece mai departe, şi dacă făcuse aci examenul de clasa a III-a în 1864 sau 1865, oraşul nu-i era necunoscut şi putea să se aştepte la vreo mînă de ajutor. Într-adevăr, îşi găseşte cunoscuţi, şi cineva îl prezintă lui N. Densuşianu, care îl ştia din versurile publicate în "Familia". Poetul face asupra acestuia o impresie penibilă: "... un fior rece mă cuprinse, un fior pentru primul moment neexplicabil, cînd am văzut pe acest tînăr scriitor îmbrăcat într-un costum cu totul singular. O spun nu în dezonoarea acestui om, ci pentru cunoaşterea crudei sale sorţi, că în adevăratul înţeles al cuvîntului curgeau zdrenţele de pe el. Abia se mai vedea pe la gît un mic rest de cămaşă neagră, iar pieptul de sus pînă jos era gol, şi cu mare necaz cerca bietul om să-şi acopere pielea cu o jachetă ruptă în toate părţile, zdrenţuită de la mîneci pînă la coate, cu nişte simpli pantaloni zdrenţuiţi din sus şi zdrenţuiţi din jos ...". Densuşianu îl ia acasă, îl îmbracă din cap pînă în picioare şi îl ţine la sine vreo trei zile, după care, poetul vrînd să treacă frontiera fără paşaport, îi dă o scrisoare către Popa Bratu, om de vază din Răşinari, şi, întîmplare a soartei, bunic dinspre mamă al altui poet român, Octavian Goga. Eminescu a plecat deci către lanţul albastru al munţilor de graniţă, pe sub poalele cărora sclipesc satele mărginenilor, şi, ajutat de un ţăran, a trecut pe potecile Răşinarilor pe lîngă Vama-Cucului, dincolo, unde îl aşteptau noi şi întunecate datine."

La sărbătorirea a 160 de ani de la "MICA UNIRE" să recitim nemuritoarele şi înălţătoarele versuri, un veritabil testament poetic: "Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc:/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc..."

(va urma)