În “Aspecte din Istoria Transilvaniei” (1945), Marina Lupaş-Vlasiu, fiica marelui istoric săliştean Ioan Lupaş, înfăţişează momentul constituirii Ligii Culturale reproducând din articolul apărut în “Le Mémorial Diplomatique” (14.02.1891): «Întreprinderea de asimilare violentă, la care se dedau maghiarii din Transilvania (…), a determinat la Bucureşti crearea unei Ligi pentru dezvoltarea instrucţiunii şcolare la românii care se află în afară de România …Opera de maghiarizare este atât de activă condusă de către Liga Maghiară (EMKE), încât ea numără în momentul de faţă mai mult de 20.000 de aderenţi, împărţiţi în 61 de secţiuni şi dispune pentru agitaţie, care este scopul ei, de un capital ce depăşeşte suma de un million de franci”. Ziarul îşi exprima nădejdea că Liga Culturală va ajunge şi ea cel puţin aşa de înfloritoare ca Liga maghiară. (…) Liga Culturală s-a constituit şi ea în secţiuni, fixându-şi unele din ele sedii în principalele centre universitare, ca Parisul, Roma, Bruxelles, spre a putea menţine în acest fel un permanent şi activ contact cu Europa apuseană. Primul act al mişcării pentru lămurirea opiniei publice europene, iniţiat de Liga Culturală, a fost tipărirea şi răspândirea unui memoriu al studenţilor universitari din România liberă, scris de întemeietorul “Tribunei”, Ioan Slavici. Memoriul, tradus în patru limbi şi răspândit în 1300 de exemplare, urmărea informarea opiniei publice internaţionale asupra stărilor intolerabile, pe care le trăiau românii din Transilvania. Efectul imediat al răspândirii acestui memoriu a fost apariţia, în presa apuseană, a numeroase articole de simpatie şi de largă înţelegere pentru cauza românilor din Transilvania. Studenţimea maghiară redactează şi ea un memoriu, invocând pretinsa constituţie liberală a Ungariei. Presa din ţările latine susţine însă că “sofismelor studenţilor maghiari se opun faptele (…) de oprimare a celor patru milioane de români din Transilvania şi că ar fi de dorit mai multă generozitate şi mai vădit spirit de dreptate din partea tinerimii ungureşti.” Studenţii români din Austro-Ungaria răspund cu “Replica”, un studiu cuprinzând 180 de pagini “de rară obiectivitate şi documentare”(…)»
Marina Lupaş - Vlasiu numea sugestiv Transilvania: “Ţară sâmbure, pentru că a rodit din ea neam, stat şi istorie”!
Cronologia elaborată de istoricul Vasile Lechinţan permite urmărirea - în perioada 1881-1892 - atât a evoluţiei conceptului de Memorand (conţinut, cui se adresează, cine l-a elaborat, momentul oportun al depunerii, etc), cât şi a echipei politice care a hotărât depunerea, structura conducerii Partidului Naţional Român schimbăndu-se în această perioadă, funcţie de poziţionarea faţă de acest important document politic. Anul 1891 a fost marcat de activitatea „Ligii Culturale pentru Unitatea Tuturor Românilor” şi „DUELUL MEMORIILOR”. Liga a iniţiat şi răspândit „Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania şi Ungaria”, fiind prima reacţie la proiectul legii grădiniţelor de copii din Ungaria, lege care a creat o vie emoţie atât în Transilvania cât şi în România.
Tot Liga a iniţiat strângerea legăturilor între provinciile istorice româneşti invitând la serbările jubiliare ale monarhiei române (Bucureşti, 10.05.1891) pe Vincenţiu Babeş, G. Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu şi Iuliu Coroianu, iar la  congresul „Ligii culturale”(4.07.) pe Vasile Lucaciu şi Bogdan Duică. Articolul „Politica de peste munţi” („Românul” 2/24.06.-Bucureşti) susţinea că «a nu trimite Memorandul la Viena înseamnă a ţine pe români pe loc, a face imposibilă lămurirea situaţiei lor», Vasile Lechinţan notând că «este o intervenţie „dinafară”, în duelul dintre fruntaşii politici transilvăneni care credeau că nu este „timpul oportun” (în frunte cu Vincenţiu Babeş) şi cei care voiau să înainteze Memorandul cât mai grabnic». Al doilea episod din „Duelul Memoriilor” - în iulie - apare «broşura „Românii ungureşti şi naţiunea ungurească. Răspunsul tinerilor de la şcoalele înalte maghiare la memorandul tinerimii universitare din România”, întocmit de renegatul Moldovan Gérgély, profesor la universitatea din Cluj, care afirmă că totul este minciună în memoriul studenţimii române». În 27.08. are loc înţelegerea franco-rusă „Dubla Alianţă” - răspuns la „Tripla Alianţă” iar în 11.10.– este publicat «apelul protest al tinerimii universitare române din Viena şi Graz, contra celor care au semnat răspunsul tinerimii academice maghiare, răspuns plin de „neadevăruri, sofisme chiar insulte ordinare».
Vasile Lechinţan argumentează în prefaţa lucrării „Cronologia ideii ...” resorturile conceptului Memorandului: «Puternica poziţie morală a generaţiei române de la 1892-1894 este o firească urmare a unei zestre de alte valoroase şi trainice manifestări ale luptei naţionale şi ale spiritualităţii românilor de la Supplex-urile din secolul al XVIII-lea la Memorand, dar mai ales de la 1848, când s-au pus bazele programului politic românesc de emancipare politico-socială şi culturală, de independenţă şi unitate naţională. Memorandul înmănunchează deci şi acele sinteze şi meditaţii anterioare ale românilor privind destinul lor şi al ţării în care trăiau, afirmate cu atâta strălucire în programul Revoluţiei paşoptiste pe Câmpul Libertăţii de la Blaj. Această platformă de gândire, îmbrăţişată cu atâta entuziasm de miile de români, a dat legitimitate şi forţă poziţiei morale atât generaţiei de la 1848 cât şi generaţiei memorandiste.»
Autorul pune o întrebare firească: «Care sunt de fapt principalele revendicări, deziderate şi imperative continui ale românilor, formulate în petiţiile şi memoriile înaintate de ei Vienei, de la 1848 la Memorand?», sintetizând 22 de probleme: «1.Autonomia Transilvaniei. Înţeleasă ca fază premergătoare unităţii naţionale a tuturor românilor, această revendicare străbate toată perioada petiţionară şi memorandistă, proclamată la 1848 şi actuală şi în 1892, în timpul Memorandului. În Adunarea naţională de la Blaj din duminica Tomii (30 aprilie 1848) poporul adunat acolo a strigat: „Nu ne vindem ţara, nu vrem să ştim nimic despre unirea ce vreau să o facă domnii fără ştirea românilor” (...) În Memorand se precizează că prin anularea autonomiei Transilvaniei şi anexarea ei la Ungaria românii au fost lezaţi în drepturile lor istorice şi naţionale. 2. Recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică în Transilvania. În platforma-program a Marii adunări naţionale de la Blaj, recunoaşterea naţiunii române ca naţiune politică este formulată în primul punct al revendicărilor revoluţionare(...) După instaurarea dualismului, în 1868, este introdusă „legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, despre care în Memorandul din 1892 se spune că exclude pe români ca factor politic în ţară, iar prevederile ei favorabile în ceea ce priveşte promovarea în funcţii pe criterii de competenţă şi nu de etnie, sunt doar literă moartă, pentru că nu se aplică. (...) 3.Recunoaşterea limbii române ca limbă oficială în ţară. Este o revendicare formulată tot în primul punct al Petiţiei Naţionale adresată împăratului în 17 mai 1848. Deposedarea românilor prin lege de limba lor naţională a fost hotărâtă prin rezoluţiile dietale din 1842 şi 1847, când s-a impus limba maghiară ca limbă „diplomatică” în ţară, unică şi obligatorie, limba română urmând să fie eliminată până şi din biserică şi ... familie. În Memorandul din 1892 se arată că prin legile Tréfort statul maghiar a introdus forţat studierea limbii maghiare şi a căutat în mod deliberat maghiarizarea românilor şi a altor etnii din ţară. (...) 4.Independenţa bisericilor româneşti. Deziderat formulat în Petiţia Naţională din 17 mai 1848, dar şi în alte petiţii şi memorii ulterioare.» (va urma)

Marius HALMAGHI