Profesorul academician Virgil Şotropa a fost un mare pasionat al istoriei românilor din valea Rodnei, cele mai importante lucrări fiind “Istoria şcoalelor năsăudene” (1913, în colaborare cu N. Drăganu) şi monografia dedicată Năsăudului (1924, în colaborare cu Al. Cioplea). Continuăm reproducerea prezentării trecutului şcolilor româneşti: «Ajungând la finea secolului XVII Ardealul sub domnia Habsburgilor, şi mai mult, făcându-se la 1668 unirea între o parte din Românii ardeleni cu biserica catolică, de aici se începu o nouă viaţă culturală pentru Români. Ce e drept ei n’au putut să-şi ridice imediat şcoale naţionale dar cel puţin li-s’a făcut posibil să cerceteze şcoalele streinilor, şi mai ales ale iesuiţilor din patrie şi streinătate, din cari şcoale au ieşit cei dintâiu bărbaţi luminaţi, adeveraţii luptători şi aperători ai bisericei şi şcoalei noastre naţionale românesci. (…) Abia 50 ani după întemplata unire, prin multe lupte şi greutăţi, şi-au putut deschide în fine Românii şcoalele din Blaj, mulţămită zelului şi energiei episcopului Inocenţiu Clain, care, îndată după strămutarea reşedinţei episcopesci dela Făgăraş la Blaj, în 1738, s’a apucat de zidirea şi ridicarea şcoalelor. (…)
Făcându-se începutul cu şcoalele Blajului, de aci încolo, în jumătatea a doua a secolului XVIII, Românii în toate părţile se puseră să-şi ridice şcoale, între cari un loc de frunte îl ocupă cele ridicate pe teritorul de graniţă. (…)
Pe teritoriul regimentului I român grăniţăresc din Ardeal s’au deschis tot cam pe atunci: şcoala normală din Orlat, apoi şcoale triviale şi comunale în Haţeg, Vaida-rece, Jina, Cugir, Lissa, Veştem, Tohan, Racoviţa, Ohaba, Răcăşdia, Şinca şi Viştea-inferioară, şi âncă în vr’o câteva comune şcoale cercetate numai în timp de iarnă. Pe teritoriul regimentului II românesc grăniţăresc năsăudean au început a-se înfiinţa şcoale dela 1763 încoace. (…)
Înfiinţându-se la 1763 graniţa militară, spre acest scop s’au militarisat toate 21 comunele din valea Rodnei …(n.r. inclusiv satul Hordou). (…) Locuitorii comunei din valea Rodnei, cum am văzut, din timpurile cele mai vechi au fost liberi şi nobili; cu ocasiunea militărisărei au fost apoi ridicaţi la statul nobilitar şi locuitorii celorlalte comune militariate. Toate cele 44 comune militarisate au format: “Regimentul II român de graniţe Nr. 17”. (…)
Meritul de căpetenie pentru înfiinţarea şcoalelor în sec. XVIII în întreg statul Austro-Ungariei, în special însă în graniţa militară română, cu tot dreptul i-se poate atribui împărătesei Maria Teresia. La 1764 emise înţeleapta domnitoare o ordinaţiune, ca să se ridice în fiecare sediu de stat major şi în cercul fiecărui batalion grăniţăresc câte o şcoală germană, parte din spesele statului, parte cu contribuiri dela grăniţeri. (…) În care an s’a înfiinţat anume această şcoală, exact nu se scie, însă de sigur între anii 1770-1777, şi nu mai târziu, ceea-ce se poate dovedi din raportul generalului Baron Cristian Rall şi al comisarului belic Gottfried G. Obst, cari trimişi să inspecţioneze regimentele de graniţă românesci, în raportul lor d.d. Sibiiu 20 Maiu 1777 amintesc şcoala normală din Năsăud, şi preste tot vorbesc în termini de laudă despre şcoalele din regimentul năsăudean.(…)
Desfiinţându-se în anul 1851 graniţa militară, representanţii grăniţerilor fostului regiment năsăudean, s’au adunat la 13 Martie şi 1 August 1851 în Năsăud, şi aci, la îndemnul unor bărbaţi de inimă, cum a fost înveţătoriul Vasile Naşcu, directorul Moise Panga, locotenentul Petru Tanco şi vicariul de atunci Macedon Pop, hotărîră să nu împărţească întru sine fondul de monture, după cum făcură grăniţerii secui, ci acesta să remână intact sub numirea de “fond de stipendii”, din care să se dea fiilor grăniţeri năsăudeni şi descendenţilor acestora ştipendii, la universităţi şi academii.»
Primul învăţător a lui George Coşbuc a fost «dascălul Tănăsuca Mocodean, fost caporal pe vremea graniţei militare, un om mic de statură, supt la trup şi faţa ca o prună uscată, sărac ca vai de el, dar om cinstit şi procopsit, după cum era lumea pe vremea aceea». De la acesta George a “deprins foarte bine în cetit şi scris, căci, cît era ziulica de mare, avea tot cartea şi partea în mînă.” Ulterior (în 1873) la şcoala trivială din Telciu «sub îngrijirea învăţătorului Ioan Ionaşc, (…), tînărul George se deprinse foarte bine în limba germană, aşa că era-n stare să traducă din română în germană bucăţi de cetire din “Legendarul” lui Visarion Roman.».
Studiul limbii române a fost una din marile pasiuni ale tânărului George Coşbuc. Dovadă sunt explicaţiile documentate ale unor zicători foarte cunoscute. Surprinzător – astăzi – este modul cum cercetătorii nu au remarcat eroarea care se face permanent în prezentarea şi explicarea cunoscutei zicători: “a nu avea nici în clin, nici în mânecă”. În DEX “clin” este cunoscut ca o bucată de pânză în croitorie, sau un petec de pământ de formă triunghiulară; în expresie este explicitat ca “A nu avea nici în clin, nici în mânecă (cu cineva) = a nu avea nimic comun, nici un amestec, nici o legătură (cu cineva).”
Într-o serie intitulată “VORBA ĂLUIA - Zicători explicate”, George Coşbuc prezintă „istoria zicătorii”:
«”Nici în clin, nici în mânec” (1897):
Aproape toţi rostim rău această zicătoare, din mânec făcând mânecă. Deoarece clinul e o parte a hainei - îndoiturile sau aripile de dindărăt ale sucmanului ori ale anteriului - a fost uşor să amestecăm noţiunile mânec şi mânecă, crezând că, dacă vorbim de clin, e natural să vorbim şi de mânecă. Dar zicătoarea n-are a face nimic nici cu clinul hainei, nici cu mânecile ei.
Clin e vorbă veche, de origine slavonă şi însemnează „povârniş”. Corespunde pe deplin neologismului pantă. Ţăranul vorbeşte de «clinul dealului», de «clinul apei» etc. Orce drum din deal în vale e clin.
Mânec e vorbă latinească şi înseamnă „a te scula de cu noapte ca să pleci la drum”. Vorba aceasta începe să dispară; ni se păstrează încă în proverbiile «cine mânecă nu întunecă», «mânecatul de dimineaţă şi însuratul devreme nimănui nu strică» şi în locuţiunea «pe mânecate». Drumul ţăranului e pe dealuri, el mânecă deci, ca să urce dealul şi să scoboare iarăşi în vale până nu întunecă, până nu-l apucă noaptea. Prin asociaţie de idei, a mâneca e sinonim cu „a urca dealul”.
Mânec e drumul la deal. În Bănat se numeşte orce suiş pe deal «mânecul dealului».
Deci zicătoarea are înţelesul: „n-am cu el de-a face nici pe drum la deal, nici pe drum la vale”. Explicarea zicătoarei e asta: Când drumul la deal (mânecul) e greu şi boii nu pot urni carul, ţăranii înjugă patru şi şase boi, de la alte care, şi scot aşa pe rând carele în deal. La vale (la clin) îşi împrumută lanţurile, ca să împiedece roţile. Ţăranul, fie cât de străin, când vede pe alt ţăran că nu-şi poate scoate carul în deal, îşi desprinde boii şi-l ajută. Un om care îl duşmăneşte, ori un târgoveţ, trece pe lângă ţăran şi-l lasă neajutorat în drum. Cu aceştia ţăranul „n-are nici în clin, nici în mânec”, sânt oameni care nu fac cauză comună cu el: nu şi-au prins niciodată boii la un jug, nici la deal, nici la vale.»(va urma)
A apărut lucrarea “ENCICLOPEDIE TRIBUNA (1884-1918) Sibiu – Arad - Bucureşti”, autor istoric dr. Vasile Crişan. Se poate cumpăra în toate punctele de difuzare ale “Tribunei” sau online, completând formularul http://www.tribuna.ro/stiri/cultura/comanda-online-inedit-in-romania-prima-enciclopedie-a-unui-cotidian-114323.html
Marius HALMAGHI