De la mamă a moştenit "Georgica popii – cum îi ziceau oamenii” talentul şi pasiunea pentru poezie, ea reprezentând în lumea satului un model de preoteasă: "inimă bună, iubitoare de Dumnezeu şi româncă-flăcărată, care, în momente de bucurie ori întristare, era în stare să improvizeze doine, horii şi satire de o rară frumuseţe şi adevărată valoare artistică, deşi avea la bază numai şcoala primară de fete din Năsăud, unde o dusese unchiul ei, vicarul de pie memorie Ion Marian” (Iuliu Bugnariu). Din cei doisprezece copii ai familiei Coşbuc au trăit doar şase: fetele Raveca, Elisabeta şi Anghelina (măritate de tinere în satele vecine: Telciu, Salva şi Feldru), Leon (fratele mai mare, stabilit în comuna vecină Leşu, ca preot paroh) şi fratele mai mic Aurel (rămas pe curte, ajungând casier comunal în Hordou). George Coşbuc a cunoscut lumea satului într-o familie de preoţi. După tatăl său, ce a învăţat carte la Blaj, era descendent din zece generaţii de preot; după mamă - ce se trăgea tot dintr-o familie de preoţi - era urmaşul altor cinci generaţii de preoţi. Astfel, universul familial era specific mediului cărturarilor, net diferit de traiul autentic ţărănesc.

În 1893, apărea în Editura Librăriei „Socec”, la Bucureşti, volumul „Balade şi Idile”. Cea mai surprinzătoare poziţie faţă de prima culegere de poezii a poetului o are chiar marele Caragiale, acesta afirmând cu multă convingere în  „Moftul român” (23 iunie 1893): „Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care creşte atâta spanac des şi abundent, a apărut, în sfârşit zilele acestea şi un copac (...) tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase şi făcând din ce în ce mai multă fală limbii noastre româneşti – un volum de balade şi idile de George Coşbuc (...)”. La 28 de ani (în 1894), George Coşbuc creează una dintre cele mai frumoase poezii - „Mama” - cuprinsă în volumul „Fire de tort” (publicat abia în 1896), al doilea din creaţia poetului. Dedicăm poezia „Mama” tuturor  femeilor - de ziua lor - deoarece nu credem că există vreo mamă care nu s-a regăsit sau nu se regăseşte în versurile marelui nostru poet:

În vaduri ape repezi curg/Şi vuiet dau în cale,/Iar plopi în umedul amurg/Doinesc eterna jale./Pe malul apei se-mpletesc/Cărări ce duc la moară/Acolo, mamă, te zăresc/Pe tine-ntr-o căscioară.
Tu torci. Pe vatra veche ard,/Pocnind din vreme-n vreme,/Trei vreascuri rupte dintr-un gard,/Iar flacara lor geme:/Clipeşte-abia din când în când/Cu stingerea-n bătaie,/Lumini cu umbre-amestecând/Prin colţuri de odaie.
Cu tine două fete stau/Şi torc în rînd cu tine;/Sînt încă mici şi tată n-au/Şi George nu mai vine./Un basm cu pajuri şi cu zmei/Începe-acum o fată,/Tu taci s-asculţi povestea ei/Şi stai îngîndurată.
Şi firul tău se rupe des,/Căci gînduri te frămîntă,/Spui şoapte fără de-nţeles,/Şi ochii tăi stau ţintă./Scapi fusul jos; nimic nu zici/Când fusul se desfiră .../Te uiţi la el şi nu-l rădici,/Şi fetele se miră.

... O, nu! Nu-i drept să te-ndoieşti!/La geam tu sari deodată,/Prin noapte-afară lung priveşti -  /"Ce vezi?/ întreab-o fată.“-“Nimic... Mi s-a părut aşa!”/Şi jalea te răpune,/Şi fiecare vorbă-a ta/E plîns de-ngropăciune.

Într-un tîrziu, nerădicînd/De jos a ta privire“-/Eu simt că voi muri-n curînd,/Că nu-mi mai sînt în fire.../Mai ştiu şi eu la ce gîndeam?/Aveţi şi voi un frate.../Mi s-a părut c-aud la geam/Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el! ... Să-l văd venind,/Aş mai trăi o viaţă./E dus, şi voi muri dorind/Să-l văd o dată-n faţă./Aşa vrea poate Dum­nezeu,/Aşa mi-e datul sorţii,/Să n-am eu pe băiatul meu/La cap, în ceasul morţii!"
Afară-i vînt şi e-nnorat,/Şi noaptea e tîrzie;/Copilele ţi s-au culcat/Tu, inima pustie,/Stai tot la vatră-ncet plîngînd;/E dus şi nu mai vine!/Ş-adormi tîrziu cu mine-n gând/Ca să visezi de mine!

Este clar că – astăzi - atmosfera de epocă, cu fete torcând, este greu de imaginat, chiar în satele nemistuite de „civilizaţia urbană”. Dragostea, tristeţea şi îngrijorarea unei mame sfâşiate de dorul copilului, rătăcit prin locuri străine, răzbat prin lectura fiecărui vers; fiecare gest sau vorbă a mamei trădează o frământare sufletească reală, potenţată şi de zbuciumul naturii ce participă – în viziunea poetului – la toate trăirile oamenilor de la ţară.
Şi în această poezie regăsim sentimen­tele poetului, depărtarea de meleagurile natale şi de părinţi măcinându-i întreaga viaţă! La urma urmei, mama lui l-a ajutat şi  i-a îndrumat primii paşi în lumea plină de farmec, de mituri şi taine ale copilăriei, ce aveau să-l inspire pe George Coşbuc, în zămislirea creaţiilor sale nepieritoare.
Liviu Rebreanu scria despre dorul lui Coş­buc de acasă: „un dor atât de mare, de parcă îi istovea sufletul şi despre care pomenea în toate scrisorile către toţi vechii prieteni şi cunoscuţi (...). Pe la noi se ştia şi se vorbea atît de mult despre dorul lui Coşbuc de-acasă, încît au început să se urzească diferite legende. Între altele se povestea mai stăruitor că, la moartea mamei sale, pe care a iubit-o mai mult ca orice în lume, ar fi venit acasă, noaptea, peste munţi, singur, îmbrăcat ţărăneşte, ca s-o mai vadă o dată, măcar pe catafalc. (...)”
Cu adevărat remarcabile sunt imaginile vii ale satului şi mamei, tablouri imprimate adânc în sufletul marelui poet. Iar astăzi poezia lui este mai actuală decât oricând, multe familii din mediul rural fiind destrămate sau răsfirate pe meridianele globului, în căutarea supravieţuirii şi a unui trai mai bun.
Portretele lui Coşbuc şi-au dovedit forţa creaţiei, timp de peste un secol, răscolind toate generaţiile de cititori.
Aceste imagini de dragoste maternă au contribuit la recunoaşterea poziţiei mamei în universul familial!

(va urma) Marius Halmaghi


A apărut lucrarea “ENCICLOPEDIE TRIBUNA (1884-1918) Sibiu – Arad - Bucureşti”, autor istoric dr. Vasile Crişan. Se poate cumpăra în toate punctele de difuzare ale “Tribunei” sau prin colet comandând prin e-mail: contabilitate@tribuna.ro