Din perioada năsăudeană s-au născut multe povestiri care vor vedea lumina tiparului mult mai târziu, în diferite împrejurări. În povestirea „Mărţişorul” descoperim semnificaţiile acestuia, aşa cum era cunoscut şi înţeles de poetul George Coşbuc:

 
«Dintre simbolurile soarelui, cel mai des întrebuinţat este banul de argint. Cei ce înlocuiesc banul alb cu unul galben de aur o fac din mândrie şi din neştiinţă, că nu e totuna a afuma cu tămâie în biserică ori cu usturoi. Banul alb închipuieşte soarele primăverii, pe care toate popoarele şi-l închipuiesc alb, cu cai albi, cu haine albe, cu arme albe, căci albul este al biruitorilor. Soarele verii, când e în toată puterea sa, e roşu, iar al iernei e închipuit galben, ba chiar negru. Cu toate că metalul soarelui este aurul, iar argintul al lunei, obiceiul a făcut ca simbolul soarelui primăverei să fie un ban de argint, numai din pricină că trebuie să fie alb. Lucrul trebuie să-l înţelegi aşa că nu banul într-adevăr e simbol al soarelui, ci bucăţica rotundă de argint, un semn, o mărturie de botez, un mărţişor, pe care îl putea înlocui aşa de lesne cu un ban.
Iată, tocmai mărţişorul de la luna babei Dochia este cel mai cunoscut simbol al soarelui. La oraşe e o sminteală mare a rostului ce-l are mărţişorul, că-l facem din aur ori din tinichea galbenă, când el trebuie să fie numai alb, de argint, şi mai ales că-i dăm formă de inimă, de carte, de floare, de porc şi de alt animal, când el trebuie să fie numai rotund, cum e soarele. Toate aceste podobi n-au nici un Dumnezeu pe lume şi sunt înşelătorii şi ale pungii, şi ale tradiţiilor. Pe la ţară, pe unde n-au ajuns negustorii de mărţişoare să fure ochii oamenilor cu sclipiturile lor de tinichea tăiată în chip de purcei, mărţişorul nu se face altfel decât dintr-un ban de argint.
Mărţişorul să leagă cu un fir roşu - care însuşi este un simbol al focului şi al luminei, deci şi al soarelui - ori la mână, ori la gât. Poporul nostru de pretutindeni îl cunoaşte şi-l ţine în mare cinste, deşi acum nu-l mai poartă decât copiii, fetele şi numai rar şi nevestele şi flăcăii, fiindcă el e crezut ca aducător de frumuseţe şi de iubire. Mărţişorul să leagă ori înainte de răsărirea soarelui, ori mai bine deodată cu roşirea, şi scopul purtărei lui este să aduci o jertfă soarelui, purtându-i cu tine chipul, cam cu acelaşi rost cum purtăm noi o cruce ori un chip al lui Christos în sân. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ţi-l faci binevoitor să-ţi dea ce-i stă în putere, mai întâi frumuseţe ca a lui, apoi veselie şi sănătate, cinste, iubire, nevoie şi curăţia de suflet. Ţăranii zic că pun copiilor mărţişoare ca să fie curaţi ca argintul şi să nu-i scuture frigurile, ceea ce e adevărat, dar cu mult mai limpede îşi spun gândul fetele, cari zic că-l poartă ca să nu le ardă soarele. Fireşte că stă în puterea soarelui să le înnegrească faţa, de aceea cine poartă mărţişoare nu mai e pârlit de soare; cine nu le poartă are să se ofilească, deci fetele trebuie să poarte, dacă vreau să fie albe la faţă. Poporul mai ştie încă bine că în purtarea mărţişorului este o adorare a soarelui, căci el crede că trebuie purtat ca lucru sfânt, nu aşa, ca podoabă, ori ca jucărie. Cine nu poate face aşa, ori cine uită că poartă mărţişor, acela e mai rău în ochii soarelui decât unul care nu-l poartă deloc. Şi mai departe, când lapezi ori arunci mărţişorul, să nu te vadă soarele, că e păcat şi-l superi, încât tot te pârleşte peste vară.
Mărţişorul să poartă de la baba Dochia - întâi martie, ziua în care începe primăvara - până ce se arată neclintitele şi neîndoioasele semne ale biruinţei primăverei, adică, după locuri şi tradiţii, până ce aude cucul cântând, până ce înfloresc trandafirii, ori păduceii, ori cireşii, până ce vin berzele ori rândunelele, până ce auzi tunând şi aşa altele. Atunci ori îl leagă de vreun trandafir, de vreun pom înflorat, ori îl aruncă după cuc şi după barză, ori îl aruncă pe apă - iar asta mi se pare la noi, românii, cea mai cu rost lucrare - ori îl cheltuiesc ca pe orice ban. Pe lângă această credinţă, îndeobşte ştiută, mai sunt şi altele locale, tălmăciri mai mult ori mai puţin înţelepte ale amănuntelor legate de mărţişor. (1906)»
Revenind la studiul intitulat sugestiv „Poporul poet”, apărut atât în prefaţa lucrării „Suspine (Poezii poporale din Basarabia, 1897)” cât şi în cotidianul sibian Tribuna nr. 210 din 23 septembrie/5 octombrie 1897, continuăm reproducerea:
«Femeile improvizează versuri mai lesne decât bărbaţii. Ar fi mai buni poeţi decât ei, dacă nu şi-ar perde prea repede sărita şi dacă n-ar fi aşa de unilaterale în idei. O spun din experienţă: dacă ai încurcat pe o femeie în toiul improvizării, rămâne încurcată, şi până a doua zi tot pe aceeaşi vreme nu mai e în stare să urmeze cu improvizarea. Erau în satul nostru multe femei cari improvizau – şi mama e între ele -, şi n-aveai decât să le discordezi, ca să părăsească lupta. Căci la petrecere, în ţinuturile noastre e o adevărată luptă cu cântăreţi rivali.
Fetele „îşi fac cântece” şi ele. Dar e curios lucru cu fetele. Într-o zi aud pe o nepoată a mea cântând nişte versuri „scornite”, adecă de curând ieşite în lume. Spuneau despre „leagăn”, „tu vei fi la horă”, „eu voi sta s-adorm copilul”, etc., cântau o nefericire a unei Ilene. Credeam că însăşi această Ileană este autorul poeziei, în care îşi cânta nefericirea. „Cine a făcut cântecul ăsta?” Nepoata mea, mirată: - „Cum cine l-a făcut” – „Cine l-a scornit?” – „Noi!” – „Cine, voi?” – „Noi, fetele” – „Nu Ileana?” – „Ileana nici n-a fost acolo” – „Unde?” – „Unde se fac cântecele, la şezătoare!”
Şi iată cum se fac cântecele. Fetele vorbesc fără intenţiunea de a face versuri despre subiect – să zicem despre nenorocul Ilenei-, vorbesc mult, apoi deodată una începe să cânte:
Bădişor, ţi-o fi păcat,
Acum se uită o fată în gura şi-n ochii celeilalte şi cântă înainte. Şi parcă e farmec, parcă fiecare culege vorbele din gura şi din ochii vecinei: toate deodată rostesc aceleaşi vorbe, aceleaşi versuri, ca şi cum le-ar şti de mai nainte! Nu toate fetele însă din sat cântă când „fac cântece”, ci s-aleg cele mai cu „glas”- zic ele; cele cu talent poetic –zic eu. Dacă n-aş fi văzut cu ochii mei de atâtea ori acest fel de a improviza, aş zice că nu ştie ce spune cel ce mi-ar spune aceasta. Adevărat e că omul deprins cu versurile poporale şi cu felul de înlănţuire al ideilor din ele poate foarte uşor ghici versurile, însumi eu de multe ori puteam să cânt în rând cu fetele, căci unui vers dat îi ghiceam „soţul”.
Iată autori obiectivi în toată puterea cuvântului. Ileana nici nu visa să-şi facă un cântec.
Bocetele se fac tot aşa. Nu ştiu însă cum se compun baladele. Fără îndoială, poeţi cari pot crea balade ca Mioriţa n-o să găseşti în toate zilele şi pe toate cărările.» (va urma)

Marius HALMAGHI

A apărut lucrarea “ENCICLOPEDIE TRIBUNA (1884-1918) Sibiu – Arad - Bucureşti”, autor istoric dr. Vasile Crişan. Se poate cumpăra în toate punctele de difuzare a “Tribunei” sau prin colet comandând prin e-mail: contabilitate@tribuna.ro