Un loc unic pe planetă. În Capitală există un loc fascinant, puţin cunoscut, dar plin de istorii care mai de care mai curioase

Există oameni care merg de două ori pe an la pescuit, dar au acasă sute de undiţe sau lansete. Alţi colecţionari înrăiţi au adunat pipe, deşi nu fumează, timbre, cu toate că n-au mai expediat o scrisoare timbrată de zeci de ani, au sute de maşini – precum Ion Ţiriac – pe care aproape că n-apucă să le conducă, brichete, cuţite, cărţi şi hărţi rare – ca Adrian Năstase, care şi-a donat colecţia unui muzeu, că nu mai avea unde să le ţină în casă – şi te mai miri ce ciudăţenii. Am cunoscut, chiar, un poliţist de la „Rutieră” care strânsese în podul casei sale mii de plăcuţe de înmatriculare din toată lumea, plus toate modelele de permise de conducere româneşti din ultima sută de ani. Dar să ridici un imobil în care, pe opt nivele, să ai colecţii cu zeci de mii de tirbuşoane, tot atâtea fiare de călcat de pe vremea bunicii şi chiar din antichitate, başca tot atâtea „trivete” – suporturile pe care se aşezau fiarele, sute de aparate muzicale şi camere de fotografiat străvechi, asta chiar că-i dambla. Una pe cât de frumoasă, pe atât de bizară. La intersecţia străzilor Parfumului cu Vulturilor, din vechiul cartier evreiesc din Bucureşti, într-o clădire modernă, ca un buncăr, găseşti acest loc fabulos. Un arhitect, om de afaceri, a deschis pentru public, relativ recent, un muzeu privat, în care îşi expune colecţiile adunate în timpul vieţii. Un loc care trebuie văzut. Este unic pe pământ şi se numeşte „Muzeul Recordurilor”.
 
30.000 de tirbuşoane
Gabriel Soare, în vârstă de numai 30 de ani, filolog la bază, este curatorul muzeului. „Am ajuns aici printr-o întâmplare. Mi-a zis prietena mea, care lucra aici ca traducător, că e disponibil un loc de documentarist. Am dat un interviu şi m-au acceptat pe loc. Mi s-a părut un loc de muncă inedit, într-un muzeu privat, despre care nu ştiam nimic. A fost o provocare!”. Astăzi, a ajuns să cunoască toate piesele expuse şi să le recite „pedigree”- ul pe dinafară. „Când am ajuns aici, în 2012, în muzeul domnului arhitect Ion Chirescu, colecţiile nu erau cele mai mari din lume. Acum, însă, da!”, se îmbujorează curatorul cu faţă de liceean.
 

Paradisul sau coşmarul gospodinelor de acum 100 de ani. Zeci de mii de fi are de călcat
Se mândreşte cu exponatele pe care le-a adunat proprietarul de drept, de parcă ar fi ale sale: „avem o colecţie de peste 30.000 de tirbuşoane, din toată lumea! Totodată, avem cea mai mare colecţie de fiare de călcat de pe tot pământul! Peste 35.000, toate diferite. Mai avem expuse peste 5.000 de aparate de fotografiat, de la dagherotipuri – de secol XIX – până la cele din anii ’60.”

15.000 de „trivete”
O altă „piesă de rezistenţă” a entităţii muzeale este secţiunea dedicată aşa-numitelor „trivete”. Gabriel Soare explică, pe înţelesul tuturor: „Adică a vechilor suporturi pe care erau aşezate fiarele de călcat ale bunicilor, străbunicilor şi chiar ale strămoşilor noştri”. Pe inventarul acestei secţiuni se regăsesc peste 15.000 de „trivete” adunate din toată lumea. Dar, de unde până unde acest cuvânt, pe care nici DEX-ul nu-l recunoaşte? Tânărul filolog te lămureşte repede cu privire la acest neologism referitor la un obiect pe care îl mai găseşti, astăzi, doar prin târgurile de vechituri sau prin podurile sau beciurile caselor vechi: „Vine de la cuvântul englezesc «trivet». La noi i se mai spunea şi tripod, dar cea mai uzuală denumire era aceea de suport”.
 
În ineditul muzeu mai poţi admira şi o selecţie de circa o sută de aparate muzicale, de la flaşnete, fonografe, gramofoane, până la cutii muzicale. Tânărul muzeograf e tare mândru: „Toate sunt funcţionale!”.

„Capete de bour” din ambele emisiuni filatelice
Proprietarul muzeului, Ion Chirescu, un cunoscut colecţionar, este arhitect şi om de afaceri. „Domnul Chirescu a fost iniţial, filatelist împătimit, încă din copilărie. Tatăl său l-a iniţiat în filatelie. Iar astăzi expune, în muzeul său, peste 100.000 de timbre şi alte 50.000 de piese filatelice rare cum ar fi: scrisori sau coliţe”, explică ghidul. Din colecţia filatelică nu lipseşte, evident, celebrul „Cap de Bour”, de pe timpul caimacanului Nicolae Vogoride, imprimat la mijlocul secolului al XIX-lea: „Avem mai multe «Capete de bour», din ambele emisiuni. Că au fost două…”.
 
O întrebare firească este cam cât costă toate minunăţiile din Muzeul Recordurilor? Se poate estima o cifră? Gabriel Soare se sfieşte să facă o evaluare: „Nu! Nu se poate! Valoare istorică şi poveştile fiecărui obiect în parte primează în faţa valorii materiale!”.

„Fiare de călcat” de acum 2000 de ani

Pare un ibric dar este un fier de călcat chinezesc
Cele mai vechi exponate ale ineditului aşezământ cultural sunt două modele de „fiare de călcat”. În ghilimele, că nu-s tocmai din fier. „Ambele au cam aceeaşi vârstă, cam două milenii. Unul este cel chinezesc, manufacturat din alamă sau bronz”, spune Gabriel Soare. În fapt, arată ca un ibric mai mare în care strămoşii lui Mao puneau cărbuni încinşi şi jar şi-şi netezeau hainele. Al doilea este unul de provenienţă din nordul Europei presupus scandinavă, şi este din piatră. Arată ca un bolovan, teşit la fund, cu mâner. „Avem peste 35.000 de fiare de călcat. Mai toate au fost cumpărate la licitaţii, iar altele au fost tranzacţionate direct între colecţionari deşi, iniţial, baza strângerii acestor piese a constat în achiziţiile din târgurile de vechituri”, turuie filologul convertit în custode muzeal.
 
 
Tirbuşoane pentru călimări, cu simboluri falice sau cu pix încastrat

Cel mai interesant tirbuşon este unul din secolul al XIX-lea, franţuzesc, folosit nu neapărat pentru scoaterea dopului din sticlele de vin, cât şi pentru destuparea călimărilor cu cerneală sau a sticluţelor de parfum. Expertul intră în detalii: „Piesa este poleită cu foiţă de aur şi era, la vremea sa, un obiect de lux, folosit de aristocraţi”. În imensa colecţie de tirbuşoane găseşti de la piese care arată ca nişte simboluri falice până la unele care au şi pix, din secolul XX.

Telefonul „pâlnie” din 1978, marca Ericsson

Tot aici poţi admira şi 100 de telefoane de epocă. Cel mai vechi dintre ele este un model fabricat de compania suedeză Ericsson, în 1878. Ce este intrigant la el este forma lui. Că arată ca o pâlnie. Cu siguranţă, astăzi, în secolul informaţiei, cu smart-phone- uri, ai avea mari dubii cum să-l foloseşti. E cam greu să-ţi dai seama care e difuzorul şi care e microfonul. Unde mai pui că e şi din lemn. Dar mai sunt şi altele, extrem de interesante, cum mai vezi doar prin filme.
 
Camere foto „Stereo”, de acum peste 100 de ani

În raionul „Foto” „power-play”-ul este un aparat mare, de studio, cu trepied, cum mai vedem azi doar în filmele mute de acum un veac. Are peste 130 de ani şi este fabricat, cum altfel, în Germania. Pe el scrie Janssen&Co, Koln. Aparatul făcea poze care se imprimau pe sticlă, nu pe hârtie sau pe alte materiale. Pot fi admirate, dar nu şi atinse, celebrele aparate „stereo”, cu două obiective, ale căror imagini îţi dădeau senzaţia pe care o ai astăzi când vezi o fotografie 3D. Numai că anticele camere foto sunt fabricate la sfârşitul secolului XIX şi începutul veacului trecut.
 
Strămoşul tonomatului

Muzeul din vechiul cartier evreiesc al Capitalei se întinde pe opt nivele. La etajul trei se află colecţia de aparate muzicale unde rege este strămoşul tonomatului, care şi el a devenit istorie. „Ăsta pe care îl avem noi era folosit în spaţii publice, precum: lobby- urile hotelurilor, în gări, sau în restaurantele de acum 120 de ani. Este perfect funcţional!”, se entuziasmează Gabriel Soare. Ideea era că băgai în el o monedă şi puteai asculta o melodie de două ori. Însă schimbarea discurilor metalice, pe care era imprimat cântecul, se făcea manual. Şi, astăzi, nu prea mai sunt astfel de plăci.
 
Trivetele erau pe tipuri, în uzul servitoarelor. Astăzi sunt bibelouri

Trivetele. Suporturile pe care ţineau gospodinele de pe timpuri fiarele de călcat care funcţionau pe bază de jar. De ce ar colecţiona cineva astfel de obiecte? Nu-i ciudat? La urma-urmei nu-s decât nişte obiecte de uz casnic, azi fără niciun folos. „Nu sunt atât de banale pe cât par!”, se supără, uşor, curatorul muzeal. „Trivetele din secolele XVIII- XIX pot fi folosite astăzi şi din punct de vedere estetic, nu numai practic”. Ce vrea să spună muzeograful este că banalele suporturi ale vechilor fiare de călcat pot fi folosite pe post de ornamente, ca nişte bibelouri. Trivetele nu prea au poveşti în spate şi este greu de identificat o listă a proprietarilor: „Spre deosebire de nobilele tirbuşoane, trivetele erau folosite de slujnice”. Are noimă ce spune pentru că, în casele boiereşti de pe timpuri, nu cucoanele călcau rufele, ci servitoarele. Cea mai frumoasă trivetă din colecţia arhitectului Chirescu este din fier forjat, are modele florale si datează de acum 200 de ani.
 
Maşina de scris cu tastatura pe disc

Dintre cele 150 de maşini de scris expuse în secţiunea dedicată lor, cea mai nouă este din anii ’50. Remarcabilă este una care nu are, câtuşi de puţin, tastatura cu care suntem noi obişnuiţi. E una rotundă, cu un soi de disc care trebuie potrivit manual ca să poţi alege litera dorită. Numele ei este „The World Typewriter” şi a fost patentată, în 1886, de un anume John Becker. Era destul de complicat să scrii cu o astfel de maşinărie, dar cu timpul, probabil, căpătai dexteritate. Acum avem Iphone-uri şi alte device-uri.

Felix Mihai Badea