Tribuna
PNL
Veronica BÂTCĂ, istoric literar
Vasile Hodorogea: CAZNA UNEI ROSTUIRI

Destinul omului este înscris doar în analele cereşti, ascuns vederii noastre. Această ocultaţie divină pe unii îi întăreşte în omenie, în credinţă, în cunoaştere, în muncă, în onoarea însăşi. Pe alţii îi aruncă în rele. Aici e rolul liberului-arbitru. Şi cei care şi-au ales pentru şederea lor în lume aceste virtuţi drept temei au ajuns să fie şi oamenii lui Dumnezeu, dar şi ai neamului. Ei au luminat locul unde au stat şi au înnobilat orice comunicare cu semenii. În sfânta lor modestie nu s-au îmbulzit să-şi smulgă onoruri, dar au trudit clipă de clipă spre a-şi zidi sinele într-un rost temeinicit de providenţă: a fi Om pe pământ şi a spori scânteia Dumnezeirii în noi.
Şi cum drumurile ni se deschid doar atunci când pornim pe ele, aşa mi s-a întâmplat ca să mă poarte calea spre un asemenea om cu lumină în el şi cu un rost găsit şi împlinit, dar pentru care a hărnicit o viaţă. L-am găsit în inima Sibiului, a acelui Sibiu care şi-a făcut un loc cu totul aparte printre celelalte aşezări româneşti şi care are o semnificaţie specială pentru Basarabia. Întâi şi întâi, Onisifor Ghibu şi ASTRA, cu care a descins la Chinşinău şi care a sporit fierberea naţională şi faptele politice.
L-am găsit pe Vasile Hodorogea (de fapt o căutam pe soţia sa, Virginia) în pragul casei din strada G. Coşbuc. O casă gospodărită cu mult gust şi pricepere. Totul este însufleţit şi respiră pasiune. Nici nu poate fi altfel acolo unde locuiesc doi oameni care se iubesc şi care împart din dragostea lor şi celorlalţi, şi care şi-au făcut cu dăruire şi profesiunea. Ea-profesoară de română, el-medic primar. Ea ardeleancă, el basarabean. Doi români care şi-au făcut o casă care vorbeşte cu lumea prin lucrurile sale meşteşugite artistic şi selectate, în bună parte, de ochiul stăpânului casei care ştie să zărească valoarea. Dar cât înseamnă colecţia de ulcioare româneşti de lut, adunate an după an şi mândria sa cea mai mare-florile! Cumpătarea ardelenească şi hărnicia basarabenească s-au întâlnit în sufletul lui într-un chip atât de armonios, încât degajă o energie benefică foarte puternică încât le dă viaţă atât oamenilor cât şi plantelor. Colecţia sa de flori, adunată într-o grădină, la fel de mândră şi sub soare, şi sub lună şi care este-da! da! anume cu el-încununată cu laur, care este un răsfăţat al casei. Ca mai toate florile, obiectele şi fiinţele din acest mic templu al unei vieţi omeneşti frumoase.
Dincolo de această paşnică şi măsurată viaţă e un suflet care a decantat în el durerea şi cazna unei alte vieţi dintr-o lume ca ne-lumea. Soarta lui Vasile Hodorogea nu este una singulară, dar este cu siguranţă una tipică pentru foarte mulţi basarabeni, care, deşi nu strigă în gura mare ca şi evreii, şi-au avut holocaustul lor.
Sigur că da, totul a început în nefastul an 1940. Şi ca la mai toată lumea s-a pornit de la părinţi, pe care NKVDE-ul i-a dus răzleţi în Siberia. Pe tatăl, Teodor Hodorogea, l-au luat numai pentru că prin hărnicia sa se făcuse înstărit. Arestul s-a produs în câmp, în plin seceriş. A revenit peste opt ani. Cei care au rămas acasă, debusolaţi şi înfricoşaţi erau cei şase copii şi cu mama lor, o fiinţă de o rară sensibilitate sufletească şi credincioasă până la bigotism. Spre sfârşitul toamnei au deportat-o şi pe ea, pe motiv că nu mergea zilnic, cu căruţa şi cu caii proprii, la reconstrucţia şoselei de lângă satul natal, iar cei şase copii au fost daţi în grija rudelor rămase acasă. În 1940, când tatăl mai era în arest la Chişinău, s-a produs acel mare cutremur de pământ în urma căruia un perete al închisorii s-a dărâmat, iar autorităţile au anunţat familia că printre morţi era şi tatăl. Cum despre mama nu aveau nicio veste, copiii şi rudele au făcut tot ceremonialul creştin de înmormântare. Abia în 1946 s-a aflat că mama şi tatăl sunt în viaţă, dar graniţele fiind închise, nu s-au putut vedea.
Părinţii s-au întors în comuna Bieşti, Orhei în 1948, ca în 1949 să fie arestaţi din nou, de data aceasta din voia hazardului, pentru a complini numărul de arestaţi care trebuiau trimişi din localitate. De această dată, au fost împreună printre nămeţii siberieni până în 1955, când au putut să se întoarcă acasă.
S-au revăzut cu toţii peste optsprezece ani, când emoţiile i-au copleşit şi când mama nu şi-a recunoscut copiii de atâta amar de despărţire...
Dar până la această revedere, au fost ani grei şi pentru Vasile Hodorogea. În 1941, fratele său mai mare, Gheorghe, l-a ajutat să se înscrie la Liceul "Vasile Lupu" din Orhei, iar în 1944 a fost nevoit să se refugieze peste Prut cu întreg liceul. În ţară, toţi elevii refugiaţi au fost repartizaţi la diferite licee. Vasile Hodorogea este trimis la Liceul "Radu Negru" din Făgăraş, instituţie destul de prestigioasă, dar cum locurile în internat erau limitate, adolescentul Vasile şi-a făcut dormitor pe o bancă de lângă statuia Doamnei Stanca din apropierea cetăţii, ca să fie totuşi primit la internat, fiind considerat orfan. Au urmat anii de studiu, deloc uşori, dar lucrativ, căci efortul a fost răsplătit prin profesiunea de medic căpătată şi profesată cu toată capacitatea umană de dăruire. Între timp au fost vacanţe de Paşti şi de Crăciun, când rămânea singur la internat, au fost meditări ale colegilor mai mici în schimbul hranei pentru sine şi pentru cele două surori mai mici, internate la Azilul "Elena Doamna" din Bucureşti; au mai fost împrumuturi de cărţi de la colegi, căci ele nu erau în număr suficient pentru toţi elevii, dar cu toate aceste dificultăţi, elevul Vasile Hodorogea era în fiecare an premiantul clasei, iar liceul l-a terminat cu media generală 9,66, fiind media cea mai mare pe liceu.
A obţinut totul prin muncă perseverentă. Au mai fost şi acei ani de timorare şi teroare, când poliţia şi consilierii sovietici îi urmăreau pe basarabenii "repatriaţi forţat" pentru a-i deporta şi pe aceştia în Siberia. Ei mişunau prin case şi ziua, şi noaptea şi puteau veni oricând la internat, pentru a-i racola. În acel coşmar diurn, un coleg de clasă îl încuia în dulapul cu haine cu tot cu geamantanul cu care venise de acasă. Ce a fost asta? Noroc, providenţă sau rezistenţă de nu l-au găsit?
După ce şi-a luat cu atâta succes bacalaureatul, a susţinut examene de admitere la Facultatea de Medicină din Bucureşti, la care, evident, a fost admis. Aici a locuit la căminele de la Cotroceni, în fostele grajduri regale, cu câte 10-12 paturi, în cameră şi aceea cu ciment pe jos. Pentru a-şi asigura hrana a mai susţinut câteva probe suplimentare, pentru a fi admis la Institutul Medico-Militar din capitală. În aşa fel hrana şi îmbrăcămintea îi erau asigurate şi tânărul student putea să-şi vadă doar de învăţătură, ceea ce a făcut să fie avansat la gradul de sublocotenent, iar foarte curând la cel de locotenent. Aceste avansări i-au auds o soldă lunară destul de substanţială, aşa că putea să-şi ajute şi cele două surori, care erau subnutrite. Cu toate aceste avantaje, supraefortul intelectual şi fizic i-a provocat un ulcer cu complicaţii, în urma căruia a fost pensionat, aşa încât a absolvit facultatea ca student civil. Repartizarea şi-a avut-o în comuna Orlat, judeţul Sibiu. În 1957 toţi cei trei fraţi Hodorogea, medici, profesau în Sibiu, însă, în urma unei redistribuiri a cadrelor medicale unul dintre ei a fost nevoit să-şi schimbe localitatea. Vasile Hodorogea a rămas în acest oraş şi datorită mariajului cu sibianca Virginia, făcând din acesta un adevărat exemplu de convieţuire matrimonială.
Fiind un foarte bun diagnostician, a primit şase gradaţii din cele şapte care puteau fi acordate unui medic şi a promovat examenele de medic principal, apoi şi cel de medic primar, satisfacţie meritată, care i-a încununat o viaţă şi o meserie, dar şi un devotament absolut faţă de oameni şi Dumnezeu.
Ultima revenire la baştină, care a fost în 1990, pe lângă bucuria revederii, a mai avut-o şi pe cea a săvârşirii unui act de justiţie, cel al reabilitării oficiale a părinţilor, care au adormit întru Domnul cu sentimentul vinovăţiei fără vină.
Am cunoscut pe unul din acei intelectuali cu rădăcini sănătoase ţărăneşti, care a ştiut să valorifice sămânţa cea bună românească, rodind-o sufleteşte şi hrănind-o la credinţa noastră strămoşească în Iisus Hristos. Se tânguia prin 1935, Pan. Halippa într-un articol de-al său: "Totuşi, pare-se că Basarabia nu-i în stare azi să scoată din pântecele ei un nou Bogdan Petriceicu Hasdeu, un alt Ioan Halippa, alţi ŞYtefan Ciobanu, Alexandru Popovschi, Paul Gore, Petre Cazacu etc. "Pur şi simplu nu-i ştia încă: ei creşteau. Potenţial era. Vremile erau vitrege. Dar mă întreb dacă e puţin sau e mult să mergi printr-un oraş, unde fiecare al cincilea, al zecelea trecător se opreşte spre a-l saluta pe domnul doctor Vasile Hodorogea, căruia i-a fost cândva pacient el sau cineva din cei apropiaţi?
Dăscălit la cele două mari academii româneşti, cea ţărănească şi cea intelectuală, a luat ce au avut mai bun în ele: sârguinţa şi trudnicia, credinţa şi iubirea de glie, la care a adunat ştiinţa cărţilor, chibzuirea făptuirilor şi înnobilarea traiului cotidian.
Material publicat în cartea "Memoria refugiului", de Veronica Bâtcă - istoric literar, membru fondator al ASTRA (1861)
P. S. Premiu: Diplomă de Excelenţă pentru merituoasă activitate medicală din partea Colegiului Medicilor, dr. Chicea.




comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
DC

EVENIMENT TV
VISA MEDICA
visa medica
Cartuse toner, unitati cilindru
adi eco
Licitatie publica