Unii fac sport pentru că sunt pasionaţi, pentru că au chemare şi pentru că, nu-I aşa, sunt buni. Alţii fac sport pentru că le place mişcarea. Ştiu că nu vor ajunge vreodată pe Eurosport, că nu se va scrie vreo ştire despre ei şi nici că vor primi vreo cupă dacă ard un fotbal pe stadionul şcolii ori pe la iarbă verde. Alţii fac sport din fotoliu, hăuind, cu berile sub nas, îndemnuri către echipa favorită şi măscări către cea ne-favorită. Da, şi mai sunt unii care fac sport pentru că aşa e la modă, aşa e cool şi fiţele personale o cer. Este chgiar o modă a sporturilor acestea, utile în primul rând imaginii personale, care nu se fac atât de dragul mişcării, efortului şi a minţii sănătoase într-un corp sănătos, ci mai mult de dragul de a putea spune, în mediul pe care-l frecventezi “Uai dragă, azi trebuie să mă duc la sală, of-of ce ocpuată şi stresată sunt eu”, ia lumea să dea ochii peste cap de încântare şi admiraţie şi ciudă interioară şi să oscileze între “îşi permite vaca că ştim noi de unde are bani”, “normal că trebuie să facă sport că uite ccât e mă mir cum se culcă bărbasu cu ea la halu în care e”, “aş face şi eu dar mi-e că râde lumea de mine” sau “mă duc şi eu că nu-s mai proastă decât aia”.

Aşa era prin secolul al XIX-lea când lumea bună mergea la călărie. Aşa a fost când a apărut tenisul, care se juca la pantaloni lungi şi cămaşă. Ba chiar, cine îşi permitea, făcea aviaţie că şi aşa era la pionierat.

Apoi, în vremea socialismului, când sportul devenise “de mase”, onsesia multor părinţi era să îşi facă copiii campioni neapărat: gimnastică, alergare, tenis, patinaj, înot, sporturile cu mingea fiind cam damnate, că erau cam de maidan.

A fost apoi moda cu artele marţiale: karate în special (acum văd că la modă este mai durul şi mai coreeanul tae-kwan-do). Iar, de ecva zzeci de ani încoace, sporturile acestea pentru cetăţean au ajuns să funcţioneze după strategia advertisingului: găsirea publicului-ţintă, a necesităţilor sale  şi exploatarea lor. Şi a lui.

Omul a devenit un sedentar, o anexă vie la maşina sa de care nu s-ar despărţi nici sub duş ori la bucătărie. Munca a devenit şi ea, din ce în ce mai puţin ne-fizică (cel puţin în România, ţara, cred, cu cei mai mulţi manageri şi PR-i). Deci omul, în majoritatea timpului său, petrece frecându-şi fundul de ceva: de scaun, de fotoliu, de banchetă. Ei bine, chestia asta are repercursiuni fizice, conform regulii că organul cel mai folosit se va hiperdezvolta: adică oamenii vor avea fundul mare, alături de burţi, slănini, guşă. Lucru dealtfel detsul de neplăcut estetic. Astfel s-au inventat sporturile pentru cei care ţin la felul cum arată. S-au inventat pe bani pentru a aduce bani. Nu le mai pomenim aici doar spuinem că facem referire la toate locurile unde se trage de fiare, se flotează, se genoflexionează, se abdominează, se merge pe bandă, se sare, se ţopăie, etc. etc. Aşa a cool. Asta îţi dă statut de om de lume, de femeie care ţine la aspectul ei (“ahhh dar eu nici pâine nu mănânc că-s la dietă”) de bărbat “macho”.

Toate acestea ar dispărea treptat dacă omul (bpărbat sau femeie) ar realiza că picioarele sunt pentru mers, nu pentru trio-ul ambreiaj-frână acceleraţie şi că asta ar arde multe calorii. Da, dar aşa cum te dai jmeker faţă de alţii. Că mergi pe jos sau urci pe munte?....