Au parte de scene îngrozitoare. Au nopţi întregi când nu dorm cu gândul la faptul că a anunţat un părinte că i-a pierit copilul sau un copil că nu mai are părinţi. Dar sunt nopţi mai grele, când vestea cumplită o dau prietenilor sau familiei unui prieten bun, a unui coleg. Însă odată ce intră „în tură”, noaptea albă trebuie uitată. Alte cazuri, alte drame, alţi inconştienţi îi ajung de fiecare dată din urmă – toate par a fi cazuri obişnuite pentru poliţiştii de la Biroul Rutier. În spatele uniformei, însă, sunt oameni, şi drama fiecărui om pierdut pe şosele poate deveni drama lor.
Regulile sunt clare: niciodată nu asistă copiii la veştile tragice
Niciodată nu se gândesc şoferii care circulă cu inconştienţă ce drame se petrec în urma unui accident rutier. De cele mai multe ori, atunci când sunt opriţi de poliţişti şi sunt amendaţi pentru că încalcă normele de circulaţie, se simt „pândiţi” şi, culmea (!) niciodată nu au fost de vină.
Deşi suntem tentaţi să credem că drama se consumă la locul accidentului, poliţiştii spun că adevărata dramă se petrece atunci când trebuie anunţată familia. Pentru că aceasta este, cel mai probabil, una dintre cele mai ingrate sarcini ale poliţiştilor. Şi pentru ca familia să nu fie nevoită să treacă prin momente şi mai grele decât cele pricinuite de pierderea unui om drag, Biroul de psihologie din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române a redactat un set de reguli de care se ţine cont atunci când se transmit aceste mesaje tragice către familie. Poliţişti cu experienţă din cadrul Serviciului Rutier Sibiu, comisarul şef Alin Pahonţu şi inspectorul principal Bogdan Maxim au povestit cât e de greu să dai vestea familiei, pentru ca cei care conduc iresponsabil să se gândească de mai multe ori înainte de a încălca normele de circulaţie şi, poate, să cauzeze tragedii în familiile lor sau în cele ale unor oameni nevinovaţi.
„Este exclus din capul locului să punem pe uşă bilete. De regulă, la aceste activităţi de anunţare, sunt aleşi din cadrul Serviciului Rutier doi lucrători cu experienţă, un ofiţer şi un agent, dar lucrători cu experienţă. În mod obligatoriu unul va fi civil, pentru că altfel percepe persoana respectivă mesajul. Aceste reguli sunt impuse şi din punct de vedere psihologic pentru ca familia îndurerată să nu aibă reacţii adverse şi este bine să comunicăm cât mai bine din punctul acesta de vedere. Sunt o serie de activităţi prealabile, de genul verificării adresei, să nu cumva să anunţăm alte familii, după care este foarte important şi felul în care transmitem mesajul. E importantă poziţia. Poziţia şezut oferă, din punct de vedere psihologic, un avantaj al unei apropieri între poliţist şi persoana respectivă. De regulă dăm mesajul către capul familiei. Este de preferat ca persoanele tinere, în mod obligatoriu cei sub 14 ani, să nu fie în încăpere. Animalele de companie, de genul câinilor de talie mare, la fel, nu trebuie să fie în încăpere, pentru că animalele observă comportamentul stăpânilor şi se poate ajunge la alte probleme. Au fost cazuri când persoana care a primit mesajul să încerce se sinucidă, pe considerentul că i-a dat cheile de la maşină şi se învinovăţea foarte tare”, a spus comisarul şef Alin Pahonţu, şeful Serviciului Poliţiei Rutiere Sibiu.
„Când anunţi familia unui coleg sau prieten e cel mai greu”
Deşi nu sunt implica\i sută la sută atunci când dau o veste tragică unei familii, oamenii legii spun că sunt drame care îi urmăresc. Spun că e greu să spui unui părinte că i-a murit copilul sau unui copil că i-a murit părintele. Dar cel mai greu, spun ei, este atunci când trebuie să dea vestea familiei unui coleg sau unui prieten. „Cel mai dificil este când îţi mor colegii. Încărcătura emoţională este foarte mare. Am trăit împreună, aici, în colectivitate şi am împărţit şi bune şi rele. Atunci implicarea emoţională este foarte mare”, povesteşte Bogdan Maxim, şeful Biroului Drumuri Naţionale şi Europene. El a fost cel care a anunţat familia cu privire la accidentul lui Cornel Piloiu, în urmă cu 6 ani. „Seara ne despărţisem la ora 22. Am dat mâna să îi urez o noapte bună, liniştită. În jurul orei 4 dimineaţa m-a sunat domnul Tripon. Era şef la Biroul Rutier Sibiu. Era 1 martie 2007. M-a sunat şi mi-a spus să vin până la Birou că are nevoie de mine pentru o speţă, că a avut Piloiu accident. Nici nu am perceput mesajul prea bine. „Piloiu” erau mulţi. Nu m-am gândit că era vorba de nea Cornel. Am venit la serviciu, am aflat că e decedat şi ne-am dus la adresa dumnealui unde ştiam că ne vom întâlni cu soţia, cu copilul. Speram că nu îmi va deschide uşa copilul, dar din păcate, tocmai asta s-a întâmplat. Am vorbit puţin cu dânsa, i-am spus că s-a produs un accident rutier, în care nea Cornel e victimă. Bineînţeles că prima întrebare a fost cum e, ce s-a întâmplat. Într-un moment pe care l-am considerat mai adecvat i-am spus că din păcate consecinţele sunt cele mai tragice, că a decedat în accident. M-a marcat puternic, încă mă mai marchează momentul acela foarte mult. În afară de implicarea emoţională care este inerentă în asemenea situaţii, noi îi vedem poza în fiecare zi la serviciu. Şi familiile ţin minte foarte mult aceste momente. În plus, noi ţinem mult timp legătura cu familiile celor care cad victime ale accidentelor rutiere pentru că vin la Serviciul Rutier, atât ca părţi în dosar, cât şi pentru diverse cereri. Familiile victimelor ţin minte aceste momente foarte mult. Nu uită. Ne întâlnim frecvent cu familiile colegilor noştri care au pierit în accidente. Oricum, nu i-am putea uita”, a mai spus Bogdan Maxim.
În ultima săptămână a lunii noiembrie 2012, la nivelul Serviciului Rutier a avut loc o activitate preventivă pentru a comemora Ziua Victimelor accidentelor rutiere. Două dintre activităţi au constrat în deplasarea la locurile de pe DN 7 şi DN 1 unde au decedat Cornel Piloiu şi Lucian Gancea. Preoţii care au participat la această activitate au ţinut o slujbă, iar poliţiştii le-au înmânat conducătorilor auto pliante care reprezentau imagini de la accidentele rutiere cu victime.
Un copil pierit când Moşul aducea daruri
Totdeauna e greu, spun poliţiştii sibieni, indiferent dacă moare un om al străzii sau un bătrân, însă nimic nu se compară cu momentul în care moare un copil. „Încărcătura emoţională este mult mai mare când moare un copil. Am avut în 2006, exact în ziua de ajun de Moş Nicolae, în 5 decembrie, un eveniment rutier în care a decedat un copil în Şura Mică. A fost foarte greu din punct de vedere emoţional. Mă gândeam... poate lumea percepe poliţistul că transmite un mesaj cu detaşare profesională. Dar nu e aşa. Mă gândeam că toţi copiii primesc măcar o bomboană sau, cei care au posibilităţi financiare mai mari, primesc mai multe. Toţi copiii. Şi el, săracul, mort în accident rutier... A fost foarte greu...”, a povestit Bogdan Maxim.
Fiecare durere e unică
Atunci când merg la familia unei victime, poliţiştii trebuie să ofere încredere şi sprijin familiei. Nu pot fi copleşiţi de drama prin care trec cei care au pierdut pe cineva drag şi nici nu le pot spune că ştiu prin ce trec. Fiecare dramă e unică. „Încărcătura emoţională e foarte mare. Nu poţi să te duci să le spui lucruri de acest fel ca făcând parte din lumi diferite. Sunt anumite reguli pe care noi le respectăm cu sfinţenie în aceste anunţuri. Evităm mesajele religioase, de genul că aşa a vrut Dumnezeu. Sau că ştiu prin ce treceţi că eu am mai transmis nu ştiu câte cazuri. Fiecare caz este unic, fiecare durere este unică. Nu îl interesează pe om că anual mor peste 2.000 de oameni în accidente de circulaţie. Durerea lui e cea mai importantă”, a declarat Alin Pahonţu.
Ce sentimente îi încearcă atunci când ştiu toate aceste drame, cu care vrând-nevrând trăiesc şi ei, după ce schimbă hainele de poliţist şi văd şoferi inconştienţi? Doar ei pot şti, cei care ştiu şi cum e să pierzi un prieten drag, dar şi cum e să vezi o familie distrusă. „De fiecare dată ne gândim că trebuie să facem mai mult şi în fiecare zi, în cadrul activităţilor zilnice pe care le desfăşurăm, atât pe latură preventivă, cât şi pe combatere. Din acest motiv, cel puţin pe principalele cauze generatoare de accidente, toleranţa este zero, pe viteză, pe portul centurii de siguranţă, indisciplină pietonală. Pentru că încercăm să transmitem mesajul că pe fondul acestor nerespectări se poate ajunge la cazuri tragice. Uman? Ne încearcă des sentimente de dezaprobare”, a spus Alin Pahonţu. Şi motive de dezaprobare găsesc doar la tot pasul. „Sunt multe cazuri în care l-am oprit pe un conducător auto care încălca regulile de circulaţie şi apoi l-am găsit într-un accident rutier grav. A fost accidentul cu trei morţi pe DN 1, de la pasarelă, la Veştem. Venea dinspre Braşov şi, pe fondul vitezei neadaptate, s-a urcat pe parapet. Când i-am scos fişa de abateri, şoferul avusese de vreo trei sau patru ori permisul suspendat anterior”, a precizat Pahonţu.
Poliţist şi victimă, îmbrăţişaţi peste ani
Şi poliţiştii plâng... câteodată. Şi plâng cu adevărat. Mai ales când au ocazia să se întâlnească peste ani cu copilul pe care l-au smuls din ghearele morţii. „E un caz la care de fiecare dată când mă gândesc îmi dau lacrimile. Eram ofiţer de schimb la municipiul Sibiu şi la trecerea de pietoni de pe Coposu a fost lovit un copil de o maşină. Avea 10 – 12 ani. Era lovit rău în zona capului. L-am găsit inconştient, în stare de comă şi avea nişte convulsii foarte puternice, din cauza loviturii de la cap. Am mers cu el la Luther şi personalului medical de acolo, asistente şi medici, îi era foarte greu să se ocupe de rănile lui. Era nevoie să i se facă radiografii şi să i se dea primul ajutor, dar micuţul avea convulsii foarte puternice. Chiar m-am gândit atunci cât de bine pregăti\i profesional erau cei de acolo, dar nu îl puteau ţine pe copil pentru că se zvârcolea foarte tare. Şi atunci mi-au spus că dacă vreau să le ajut, să mă urc pe el. Mi-am dat geaca jos şi m-am urcat pe el ca pe bicicletă, cu mâinile îi ţineam braţele şi cu picioarele mele îi ţineam picioarele. Aşa a intrat în tomograf. Între timp, i-au pus o perfuzie şi s-a calmat”, a povestit Bogdan Maxim emoţionat. Şi, cum fiecare caz este urmărit şi reevaluat în permanenţă, Maxim a aflat că după un timp copilul a fost externat şi starea lui este bună. După câţiva ani, însă, Bogdan Maxim s-a dus să discute cu nişte elevi despre educaţia rutieră. „În clasă erau mulţi copii foarte năzdrăvani. Discutam cu ei pe probleme de circulaţie, dar şi despre problemele lor. Dintre toţi, unul, care stătea în prima bancă, era cel mai cuminte. Când am început discuţiile libere, le-am spus celorlalţi ce cuminte e băieţelul, ce frumos e aranjat, nu cu cămaşa scoasă din pantaloni, nu are cercei. Copilul atunci s-a ridicat şi i-au dat lacrimile şi mi-a spus: <Am auzit că vă cheamă Maxim. Mie mi-au spus părinţii mei că aţi avut grijă de mine în spital când am avut accident>”. Am plâns amândoi. Se întâmpla prin 2000 – 2002. Dar şi acum mă încearcă nişte sentimente puternice când mă gândesc la acest caz”, a povestit poliţistul.
