În 26 august facem pomenirea şi prăznuirea Sfinţilor Mucenici Adrian şi Natalia împreună cu alţi 23, mucenici creştini chinuiţi şi martirizaţi din porunca Împăratului Maximian, în jurul anilor 290-300.

Faptele s-au petrecut în Cetatea Nicomidia din provincia Bitinia, Asia Mică, astăzi în Turcia. Din porunca Împăratului au fost prinşi 23 de bărbaţi creştini şi supuşi chinurilor pentru a se lepăda de credinţa în Hristos.
Un angajat al cetăţii, pe nume Adrian, care avea soţie pe frumoasa Natalia, era însărcinat cu notarea interogatoriului şi a vieţii acestor creştini. Privind la "răbdătoarea şi vitejeasca pătimire a acelor mucenici, le-a zis: Vă jur pe Dum­nezeul vostru pentru care pătimiţi toate acestea, spune-ţi-mi adevărul, ce fel de răsplătire aşteptaţi de la Dumnezeul vostru pentru aceste chinuri? Pentru că socotesc că mari şi minunate trebuie să fie acestea. Sfinţii au răspuns: Aşteptăm o slavă pe care nici proorocii, nici apostolii nu au putut să o spună, după cum zice Pavel: "Ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Acelea le-a gătit Dum­nezeu celor ce-L iubesc pe El." (Vieţile Sfinţilor, p.351)
Auzind acestea Adrian s-a declarat creştin zicând: "Să scrieţi şi numele meu cu aceşti Sfinţi că şi eu sunt creştin şi bucurându-mă voi muri cu dânşii pentru Hristos". Îndată s-a dat ştire Împăratului Maximian că şi Adrian s-a făcut creştin. Împăratul a dat poruncă să fie întemniţat şi chinuit împreună cu ceilalţi creştini. După un lung şir de chinuri au fost arşi de vii mucenicii lui Hristos. Adrian avea 28 de ani şi era un bărbat frumos.
Natalia era creştină, dar nu-i spusese lui Adrian. Acum când a auzit că şi Adrian s-a botezat creştin, şi-a afirmat şi ea credinţa în Hristos. Ea a mers în temniţele unde erau mucenicii legaţi în lanţuri, le-a spălat rănile săru­tându-le cătuşele de fier, rugându-se împreună cu ei şi spunându-le cuvinte de îmbărbătare. Acestea le-a făcut până în ziua uciderii Sfinţilor Mucenici, printre care era şi Adrian, soţul ei. Întrucât era de o frumuseţe rară, unul din însoţitorii Împăratului, cu rang de tribun, a pus ochii pe ea şi i-a cerut să îi fie soţie.
Natalia nu l-a refuzat pe moment şi i-a răspuns cu înţelepciune: "Eu sunt bu­curoasă de vestea aceasta şi cine mi-ar fi dat mie ca să mă căsătoresc cu un asemenea bărbat însă cer să mă lăsaţi trei zile ca să mă pregătesc şi să port rânduiala după moartea bărbatului meu". Acestea le grăia fericita Natalia cu gura, dar cu mintea se gândea să fugă acolo unde auzise că fuseseră duse trupurile mucenicilor arşi, pe ascuns, de către un grup de femei creştine curajoase. Se gândea să fugă în Vizantia, cetatea capitală, ce va purta în viitor numele lui Constantin cel Mare după 313, când s-a dat Edictul de la Mediolanum, care acorda libertate religioasă în Imperiul Roman.
Noaptea a avut un vis. I s-a arătat un mucenic din cei ucişi zicându-i: "Pace ţie, Natalie, roaba lui Hristos! Îndrăzneşte că nu te-a trecut Dumnezeu cu vederea, nici noi n-am uitat ostenelile tale pe care le-ai suferit slujindu-ne nouă pe când eram în lanţuri, şi acum stând noi înaintea feţei lui Hristos, în dată L-am rugat pe el să-ţi poruncească să vii la noi degrabă". Iar fericita Natalia a zis către dânsul: "Spune-mi mie Sfinte Mucenice, oare Adrian, soţul meu, a stat cu voi înaintea Domnului Hris­tos?" Mucenicul a răspuns: "El a stat mai înainte de noi înaintea Stăpânului Hris­tos. Iar tu nu zăbovi ci ia o corabie şi mergi la locul unde sunt trupurile noastre pentru că acolo te va cerceta Domnul şi te va aduce la noi".
Natalia a plătit o corabie şi împreună cu alte femei creştine au plecat spre Vizantia. Tribunul care voia să o ia de soţie a aflat şi a plecat şi el cu o corabie să o prindă. Dar s-a ridicat spre mare o furtună şi corabia păgână a eşuat la mal şi mulţi s-au înecat în valuri.Corabia creştină în care era Natalia plutea condusă de Sfântul Adrian, care s-a arătat din cer într-o lumină şi îi conducea ase­menea unui far. Ajungând la Vizantia, Natalia şi ceilalţi creştini au găsit locul unde erau îngropaţi mucenicii şi au plătit din averea lor să se zidească o Biserică.
Aici Natalia şi-a găsit odihna cea veşnică murind de moarte naturală după atâtea peripeţii şi mai ales suferinţe sufleteşti. I s-a arătat în vis mucenicul Adrian care i-a zis: "Deşi fără vărsarea sângelui tău, tu ai pătimit mult slujind Sfinţilor Mucenici ce erau în legături de fier, privind la pătimirea lor încă şi fugind din casa şi patria ta pentru Hristos. Vino la noi, roaba lui Hristos şi fiica Mucenicilor. Vino de acum la odihna cea pregătită de Domnul".
Deşteptându-se din vedenia aceea Natalia a istorisit fraţilor şi surorilor întru Hristos toate cele ce s-au petrecut cu Sfinţii Mucenici, şi i-a rugat să spună mai departe pătimirea lor. Apoi sufletul ei s-a dus la Domnul în odihna cea veşnică.
În poporul nostru, dar şi la celelalte popoare latine numele celor doi mucenici Adrian şi Natalia sunt purtate de la botez cu multă cinste. Să ne rugăm lor şi să le urmăm exemplul de putere în credinţă. Iar celor ce le poartă numele să le dorim toate cele bune întru mulţi ani.