Continental
Tribuna
Prof. Ion Cionca (1850-1910), din Haşag, de la opincă a ajuns profesorul Regelui Carol al II-lea
Prof. Ion Cionca (1850-1910), din Haşag, de la opincă a ajuns profesorul Regelui Carol al II-lea

În satul Haşag, de lângă Sibiu, s-a născut Ion Cionca, fiul lui Samoilă şi al Mariei Cionca, tânăr care s-a hotărât să înveţe carte la şcoli prestigioase pentru a deveni om cu ştiinţă mare. Când i-a venit dorul de ducă, era cam mărişor, le-a produs mare supărare părinţilor săi, pentru că numai pe el îl aveau, şi doreau să nu-l dea de acasă ci să rămână lângă ei să ducă mai departe gospodăria şi să le fie sprijin la bătrâneţe. Vremurile erau în schimbare şi ce învăţase la şcoala din sat era prea puţin. Voia să ajungă la Sibiu, la o şcoală mare. Şi îşi zicea, ce-o fi dacă va trebui să înveţe şi nemţeşte!? I-o folosi şi asta la ceva! A fost ca o chemare. Şi-a făcut desagii cu haine de schimb şi cu ceva de mâncare şi s-a dus la oraş.
Ce-o fi făcut la început Ioan la Sibiu, cine mai ştie? O fi fost şi el slugă la vreun domn ca să aibă de mâncare şi un loc de dormit. În iţarii(cioarecii) lui de acasă, cu cămeşile curate, cu recăl şi papuci, aşa a absolvit el primele patru clase la gimnaziul de stat sibian, azi Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr, unde învăţaseră şi consătenii lui mai mari, fraţii Ştefan şi Nicolae Belaşcu (Nifon Bălăşescu) marele cărturar şi paşoptist transilvănean, făuritor de manuale şcolare şi de şcoală românească în Dobrogea şi în satele aromânilor din sudul Dunării, aflate sub ocupaţie otomană, Milea Iohannes, Valer Pop (ajuns notar) şi alţi copii de ţărani din Haşag. Numai acolo putea să deprindă limba germană la perfecţie, aşa cum a stăpânit-o Ion Cionca, atunci când a scris  „Praktische Grammatik der rumänischen Sprache”. Dar până la acea gramatică publicată la Bucureşti mai era cale lungă. Nu ştim de ce a părăsit el Sibiul pentru a învăţa la Braşov. Ceea ce ştim sigur este că în 1873, la 23 de ani, absolvă Gimnaziul romano-catolic, al cărui director era Iacob Mureşianu. De la acel eveniment, avem o fotografie de grup cu toţi elevii absolvenţi. Pe verso, Ion Cionca a trecut numele lor şi localitatea de unde a venit fiecare. Sunt 22 de tineri, din care, 10 români, 5 germani, 7 unguri. Ion îşi sprijină mâna dreaptă pe umărul lui Alexandru Ciurcu din Şercaia, iar pe umărul lui, e mâna lui Grama Vincenţiu din Râuşor. Ion e slab la faţă, parcă mai nemâncat decât toţi ceilalţi. Cu părul tuns scurt, fruntea înaltă şi privirea hotărâtâ. E îmbrăcat sărăcăcios. Poartă cioareci albi, bocanci ca soldaţii, cămaşă albă şi veston negru. După înşiruirea numelor, semnează ”Ioane Cionca, teologu absolutu”.
Acel gimnaziu echivala cu un seminar teologic, la absolvirea căruia puteai deveni preot romano-catolic sau greco-catolic. Sau puteai face altceva dacă te tăia capul. De ce va fi preferat el şcoala aceasta catolică în locul celei luterane? Probabil datorită unei burse, pe care biserica catolică o oferea.
Să menţionăm că la Braşov, Ion Cionca a putut descoperi societatea românească aşezată pe baze solide, liceul ortodox cu 8 clase (actualul Liceu Şaguna), o Reuniune de cântare, Biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde se întâlneau românii în fiecare sărbătoare şi „Gazeta Transilvaniei”, cel mai activ ziar românesc ce se citea în toată Transilvania şi dincolo de Carpaţi în Regatul românesc, chiar şi în Bucovina. Directorul acestuia era tot Iacob Mureşianu. Într-un astfel de mediu, Ion Cionca a frecventat familiile româneşti înstărite, care nu erau puţine, unde a deprins limba literară românească.
În 1876, el devine profesor de limba română la Institutul romano-catolic din Bucureşti (probabil şi cu ajutorul şi referinţele bune date de Iacob Mureşianu?). Cu pregătirea temeincă dobândită, peste 6 ani, trece la Liceul evanghelic, din Bucureşti.
Era prin 1886, când profesorul Ion Cionca se hotărî să se însoare. Avea 37 de ani. Îndesat la trup, ras în cap, cu mustaţa-n furculiţă, cu puţină burtică cum sta bine unui om aşezat, care vrea să-şi întemeieze o familie pe principii solide, s-a prezentat el la masa mitropolitului Miron Romanul, la Sibiu.
Din fericire la aceeaşi masă se afla şi preotul Ioan Mihu, pe atunci, în preajma binefăcătorului său. Din vorbă-n vorbă, musafirul din România spune ce l-a adus la Sibiu – dorinţa de a-şi găsi mireasă din Ardeal. Vor fi zâmbit comesenii, vor fi glumit cum că la Bucureşti n-ar fi fete?!, mitropolitul fiind vesel din fire. Destul şi bine că i-a fost dat peţitorului să afle ceva despre frumoasa fiică a lui Mihu, care fu rugat să arate fotografia ei. O purta în buzunarul de la piept şi asta o ştia mitropolitul. Tânără, cam prea tânără era fata aceea din poză! Doar 17 ani. Aurelia privea în fotografie, într-o parte, sfioasă, de parcă n-ar fi vrut să întâlnească ochii celor ce o vor vedea. O boare de blândeţe era pe chipul ei.
Lui Ioan Mihu îi plăcu străinul simpatic, şi-l invită la Cacova s-o vadă pe Aurelia. Era vară. Dar vai, avea şi fata asta un suflet romantic, visând cu ochii deschişi la o dragoste ca-n cărţi. Când a văzut pe cine i-a ales tatăl său de soţ, pe un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă, a început să plângă. S-a închis în odaia bunicii şi i-a lăsat pe cei doi bărbaţi să discute ce-or vrea.
Ion a plecat cam trist, rămânând să primească veste dacă să mai vină sau nu. Când s-a mai liniştit fata, au început s-o lămurească şi tatăl şi bunica. Acest soţ o va duce la Bucureşti. El are o situaţie bună, va cunoaşte societatea intelectuală din capitala României, spre care se îndreaptă privirile şi dorurile tuturor românilor, mai ales de când ţara a devenit regat. Apoi, ca să-ţi fie bine, dragă, trebuie să fii ocrotită de toate grijile vieţii.
Şi, cum era obiceiul la români, bunica Ana a făcut clacă la cusut feţe de perini, lepedeauă, cămeşi de zi, de noapte, că nu putea pleca fata chiar fără zestre. Femeile coseau şi glumeau, ba mai zicea una câte o doină de dragoste, numai Aurelia tăcea, înfigea acul şi sta pe gânduri.
Nunta s-a făcut la Sibiu, dimineaţa, celebrând-o chiar mitropolitul Miron. Masa de nuntă s-a ţinut la mitropolie, unde le-a fost servit meniul, o cafea cu lapte şi cu cozonac, apoi au plecat cu trenul spre Bucureşti. şi s-au tot dus, ea ţinându-şi buchetul de mireasă în braţe, privind mereu la floricelele acelea, de parcă nu ştiu ce i-ar spune ele, mirele, plin de dragoste şi de sfială în faţa prea frumoasei şi prea tinerei sale soţii, gândindu-se dacă va putea s-o facă fericită.
Ajunşi acasă, în capitala ţării, Ion a reuşit să o facă într-adevăr fericită. Aurelia şi-a iubit cu adevărat soţul. El îi îndeplinea toate dorinţele, chiar şi aceea de a călări la şosea. Urmare a educaţiei şi profesionalismului cunoscut şi apreciat de elita bucureşteană, Ion Cionca a fost invitat la Palat, devenind instructorul de limba română al principelui Carol şi al principeselor Elisabeta şi Maria. Munca aceasta o îndeplinea în afara orelor de la Liceul evanghelic. Cu prinţişorii aceştia, povesteşte el, era o muncă mult mai diversificată decât la şcoală. Trebuia, efectiv, să-i înveţe româneşte, pentru că ei aveau guvernante străine, iar principesa Maria, viitoarea regină, vorbea cu ei numai englezeşte. Regele Carol şi regina Elisabeta vorbeau, de asemenea, numai nemţeşte cu nepoţii lor. Apoi, trebuia să-i înveţe să scrie, o scriere alta decât cea gotică pe care o deprindeau cu instructorul de limbă germană. Dar ce era mai greu şi totodată mai interesant, din punct de vedere pedagogic, era trezirea interesului pentru cultura românească, pentru literatura şi istoria patriei, trezirea interesului pentru lectură în limba ţării şi dragostea pentru tot ce aparţinea mediului şi spiritului românesc.
În această delicată şi importantă misiune profesorală şi-a dedicat toată ştiinţa şi omenia care îl caracteriza pe cumpătatul profesor ardelean iniţiat în rigoarea şcolii sibiene. Iată ce rosteşte Principele Carol la festivitatea ce a avut loc după luarea cu succes a bacalaureatului, toţi profesorii lui fiind de faţă:
„Privindu-vă pe toţi întruniţi aici în jurul meu, constat, cu cea mai adâncă mâhnire, că lipseşte unul, pe care nemiloasa moarte l-a răpit încă tânăr şi verde din mijlocul nostru.
Ion Cionca a fost acela care a început opera iar d-voastră aceia care aţi dus-o la bun sfârşit. El a fost primul care m-a făcut să simt frumuseţile limbii noastre, el a fost primul care, arătându-mi nenorocirile trecutului, m-a făcut să preţuiesc frumuseţea zilelor de astăzi.
O, tu prea iubit dascăl! Primeşte azi prinosul meu de recunoştinţă pentru adânca iubire de ţară cu care m-ai însufleţit! Ţie îţi voi fi recunoscător căci tu ai fost întâiul care mi-ai grăit basmele şi vitejiile românilor”. (Castelul Pelişor, Sinaia, 26 iunie 1912)
E de crezut că această cuvântare şi-a scris-o Carol singur, deoarece mai la-nceput, spune despre sine, că a fost adesea foarte leneş. (Care profesor şi-ar fi permis o astfel de afirmaţie?) Apoi, e curios că celorlalţi profesori, tot unul şi unul le mulţumeşte „in corpore” – doar pentru Ion Cionca, cel absent, inima i se moaie. Pe el îl regretă.
Cum a putut el, Ion Cionca, să înveţe nemţeşte atât de repede încât să treacă clasele gimnaziului din Sibiu, apoi să fie atât de desăvârşit încât să scrie, el, acea gramatică comparată (căci aşa se prezintă lucrarea) pentru vorbitorii de limbă germană, care doreau să înveţe limba română, ori măcar să se apropie de structura ei. Între străinii care au avut-o în mână, am aflat două nume celebre, Pablo de Sarasate şi Karl Marx.
În povestea familiei se spune că pe când era elev la Sibiu, a învăţat tot dicţionarul limbii germane pe dinafară. Astea sunt, desigur, exagerări naive pentru că e imposibil de însuşit. Apoi, nu aşa se învaţă o limbă străină, dar spiritul de observaţie şi memoria unui filolog pot fi atrase de studiul dicţionarului. Încă de la Braşov  a învăţat şi ungureşte pentru a înţelege cultura şi societatea maghiară. Dar asta n-a fost destul. Ajuns la Bucureşti, a simţit nevoia să înveţe şi franţuzeşte pentru a se integra în cercurile intelectuale bucureştene. Ajunsese să se exprime corect, nu însă uşor. Se spune că Regele Carol I, când îl auzea vorbind franţuzeşte, îi zâmbea cu compasiune, ca unul ce păţeşte la fel când vorbeşte româneşte. Ba mai mult, pedagog înnăscut, începuse să-şi înveţe nevasta franţuzeşte. Într-un cufăraş în podul casei familiei se află caietele ei de franceză cu corecturile lui. Nu i-a fost destul cu limba franceză. Curiozitatea îl împinge şi spre limba engleză. Manuale şi exerciţii de gramatică engleză, găsite tot prin rafturile vechi ale familiei, ne arată sublinieri, traduceri de cuvinte şi de expresii idiomatice.
Trăind numai pentru ceilalţi şi mai ales ocupându-se de fiica sa Aurelia, primul copil, născută în 1888, copilul minune, pianista ce apărea pe scena Ateneului şi în salonul de muzică al Reginei Elisabeta de la vârsta de 6 ani, n-a lăsat nici o mărturie despre sine, despre greutăţile, eforturile, satisfacţiile câte vor fi fost, eşecurile, în acel drum de la opincă la Palat.     Să fi scris măcar despre buna şi frumoasa sa soţie, dacă povestea vieţii sale i se părea lipsită de  interes pentru oricine ar fi citit-o, deşi o atare „autobiografie” ar fi fost istorie pură, şi un bun exerciţiu de imitare pentru atâţia copii de ţărani dornici de învăţătură. Să fi scris măcar cum i-a admirat Regele Carol nevasta  la acel bal la curte şi ce i-a spus lui : ”Frumoasă femeie ţi-ai luat, domnule Cionca!” Era înaltă, sveltă, ţinea capul sus, o frumuseţe mândră şi dulce ardeleancă. O ducea la teatru cu trăsura, deşi locuiau aproape, să nu-şi prăfuiască poala rochiei, era cochetă şi nu se întreba cât costă ţinutele de gală. Ion al nostru a fost şi gelos, în adâncul inimii sale, când nevasta sa a vrut să călărească şi ea, ca alte doamne, la şosea. Desigur că ştia să călărească, nu degeaba a copilărit la ţară, unde fete şi băieţi duc caii la păşune. Dar pentru sportul acesta, mai trebuia costum, pălăriuţă, voaletă, mănuşi. I-a îndeplinit şi dorinţa aceasta. Prin apropiere de şosea, era o hergehelie, de unde se închiriau cai. Pista de călărie începea de la Piaţa Victoriei şi ajungea la Vila Minovici. Aleea de călărie era cu nisip, alături de şosea. Ni-l  închipuim acum pe Ion, încruntat şi roşu la faţă, într-o trăsură, urmărindu-şi nevasta, dreaptă în şa (poziţia femeii era elegantă cu picioarele într-o parte), cu talia ei fină, cu capul sus şi cu voaleta-n vânt. Treceau pe lângă ea ofiţeri cu priviri lunecoase , răsucindu-şi mustăţile. Dar ea cu sobrietatea ei nu-i băga în seamă.
Între acele puţine documente rămase de la Ion Cionca, nepoata lui, Nina Cionca, a găsit un Curriculum vitae, pe care-l transcriem aici:
„Sunt născut în 15 mai 1850 din părinţi români, de religiunea ortodoxă, în comuna Haşag, în scaunul Medeaşului din Transilvania.
Studiile primare, liceale, teologice şi pedagogice mi le-am făcut în şcoalele din Sibiiu, iar examenul de maturitate (bacalaureat) în Braşov, după cum se vede din actele alăturate din A şi B.
În anul 1875, trecând în România, am devenit profesor la şcoala şi seminarul romano-catolic din localitate, după cum se constată din certificatul anexat sub C. În 1882, demisionând de la această şcoală, am devenit profesor la institutele superioare ale comunităţii evanghelice din capitală, unde funcţionez şi azi. În 15 iunie 1893 am depus examenul de liberă practică, conform deciziunii ministeriale No.2494 din 3 dec.1892, dovadă e actul alăturat sub D.
Pe terenul literar am lucrat şi publicat: O gramatică română-germană, care s-a aprobat de ao. Minister prin deciziunea 11267 din 1886, Un Abecedar (II p.) aprobat de on. Minister la concursul din 20 Mai 1895 şi o Gramatică germană-română pentru uzul străinilor.
În sesiunea corpurilor legiuitoare din 1895, mi s-a recunoscut cetăţenia română, după cum se vede din Monitorul oficial N.284 din 28 maretie 1895.
Pentru meritele mele pe terenul didactic, am fost decorat de M.S.Regele României cu ord. ”Coroana României” şi „Steaua României” cu gradul de cavaler.
                                                                                        Ion Cionca
                                                                              Calea Griviţa no.114”
Pentru a întregi personalitatea şi munca pedagogică desfăşurată la palat a lui Ion Cionca, în educaţia principelui Carol şi a principeselor Elisabeta şi Maria, redăm pasaje din două articole din presa vremii. Într-un articol scris de P. Macri în ziarul „Universul” din 18. 12. 1901, cu titlul „Cum petrece micul principe Carol” spicuim: „...aproape în fiecare dimineaţă, principele Carol face exerciţii de călărie până la orele 9 cu profesorul Copcow. La această oră vine dl. Schmidt, profesorul de gimnastică cu care face şi danţuri naţionale, lunia, mirecurea şi sâmbăta.
În toate zilele, de la 10,30 până la 1,15, limba română, istorie, geografie, etc, întreg programul de clasa 2.a primară, cu dl. prof. Cionca…..Care studii plac mai mult prinţului. Dintre toate studiile, principele Carol are o atracţie deosebită pentru studiul istoriei neamului nostru. Când dl. prof. Cionca face cursul de istorie, micul principe este de o atenţie uimitoare şi la povestirea luptelor lui Mircea, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, pune atâtea întrebări încât dl. Cionca trebuie să facă un curs detailat. De asemenea el are o deosebită atracţie pentru legendele şi basmele noastre.”
     
Apoi un pasaj dintr-un alt articol: ”În toamna anului 1905, principele Carol trece în liceu. Pe lângă prof. Ioan Cionca, care continuă a-i preda cursul de limba română, se numesc de către vodă Carol următorii profesori: M. Bumel. directorul şcoalei evanghelice, pentru limba Germană, Marin Dumitrescu, istoria universală, E. Escouffier, limba franceză, Bogdan Ionescu, matematică, C. Litzica, limba latină, G. Murgoci, fizică şi chimie.
În anul 1910, prof. Cionca a decedat, în locul său a fost numit Gh. Adamescu.”

A consemnat Dumitru Borţan,
(după însemnările Ninei Cionca, 1926-2019).

 






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

Publica anunturi

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia