Continental
Tribuna
Emigrantul român între succes, aşa ş-aşa şi dezamăgire
Noua Zeelandă – Insula de Sud
Marius GHINESCU
2348 vizualizari
Noua Zeelandă – Insula de Sud
Episodul VII Corespondenţă din Australia

Este cunoscut în lume faptul că Noua Zeelandă este o ţară "înţesată de curiozităţi", uneori greu de digerat pentru cei veniţi din alte culturi. Ştim cu toţii că simbolul este cel ce redă în mod convenţional o idee, o fiinţă, un obiect. Transmis grafic, gândul mă trimite imediat la reprezentări cu relevante conotaţii: biserici, sculpturi, efigii... Întorcându-mă în timp pentru o clipă, parcă văd imagini cu cavaleri înveliţi în armuri strălucitoare, cu platoşe şi scuturi "zămislite" cu lei, vulturi, balauri şi spade-ncrucişate. Toate acestea "zugrăvite" distinct, se doreau a fi embleme ce simbolizau forţa, curajul şi asta cu mii de ani în urmă.  Şi atunci revin la Noua Zeelandă şi mă întreb, (nu numai eu): oare de ce neozeelandezii se exaltă în faţa unui "simbol" ca pasărea kiwi, care după ce că-i "chioară", n-are nici aripi să zboare şi mai trăieşte şi sub pământ ca o cârtiţă. Care-i sensul să te autodefineşti cu mândrie "kiwan", luându-ţi numele după o arătare de mărimea unui pui de găină acoperit cu pene sau blană, numai Dumnezeu ştie şi cu un cioc lung în care se află un nas? Şi dacă pasărea asta şi-ar fi avut originile în Noua Zeelandă parcă tot ar mai fi fost ceva, dar ornitologii în studiile lor spun că se trage din Australia. Ce-aţi zice de "brusturii" cu care-şi aco­pereau vechii insulari "vulnerabilităţile", erau ferigi? Şi aceste plante au devenit emblemă naţională. Şi atunci mă întreb din nou, care sunt criteriile care stau la baza alegerii unui simbol. Thailandezii se închină cu evlavie la penisuri, invocând spiritul fertilităţii, Chao Mae Tubtim şi totuşi nu s-au gândit să promoveze falusul ca emblemă pe stindardul regal, tot cu tigrul o dau înainte. Mulţi dintre noi nu se asociază ideii, că întreaga lume e saturată de un lux ieşit din comun şi de o indolenţă nedisimulată. Faceţi bine şi priviţi-i pe unii dintre parlamentarii noştri, nişte alea blege, în comparaţie cu "răzbelitele dârze" de acelaşi rang politic, din ţările membre UE. Dar asta e, ne răcorim cu puţină apă şi trece, dând de altă curiozitate neozeelandeză.
Dacă vrei să te bărbiereşti, sau pur şi simplu dacă vrei să te speli pe mâini, ce faci? Dai cu apă veţi zice. Dar cum? În marea majoritate a caselor, la chiuvete şi la căzile de baie sunt două robinete, total separate: unul de apă caldă şi altul de apă rece, fiecare robinet cu ţeghea lui. Dacă ai nevoie de apă călduţă la chiuvetă spre exemplu, ai două posibilităţi: sau îţi plimbi căuşul mâinilor cu viteză de la un robinet la altul, sau pui dopul, la ceea ce numim lavoar şi dai drumul la apă rece sau fierbinte, sau la amândouă deodată şi testezi cu vârful degetelor amestecul, dar atent să nu te opăreşti. Dacă ai potrivit apa cum ai dorit începi să te speli, dacă nu, mai exersezi.
Pentru că a trebuit să schimb o garnitură (la un robinet), am mers la magazin spe­cializat şi am cumpărat-o. Spre surprin­derea mea, am văzut că se mai comercia­lizau asemenea robinete, se vindeau în set (robinet plus ţeavă). Contrariat de ceea ce văd l-am întrebat pe vânzător, care probabil era şi apropitarul, un zdrahon burtos trecut bine de anii tinereţii, cu o pleaşcă de pălărie pe cap şi cu o mustaţă răsucită-n sus (nu se poate uita o asemenea figură): "-De ce mai vindeţi asemenea robinete, nu-s practice deloc". M-a privit cu-n aer superior şi mi-a răs­puns: "- he, he, nouă ne plac lucrurile clare, he, he, he, rece la rece şi cald la cald".
I-am mulţumit pentru că m-a scos din "ceaţă" şi m-am reîntors acasă cu garnitura şi cu behăitul lui în urechi, "he, he, he".
În orice ţară civilizată, pe hârtie, adică-n lege, nu există discriminare, dar în realitate ea se manifestă în atitudine mai ales când e vorba de străini. Un exemplu: încercarea mea de a lucra în radio. Am considerat că aveam atuurile necesare (facultate de profil plus experienţa în domeniu) să acced la o poziţie de reporter/redactor. Răspunsul solicitării mele, unsuccessful, a venit incredibil de repede, după trei luni, timp în care, vorba "francezului" Goethe "Konnten Sie bitte schneller fahren? Ich verpasse den Zug." (S-ar putea mai repede? Pierd trenul). Degeaba, nu m-a băgat nimeni în seamă. Motivaţia mea de a aplica pentru o asemenea poziţie a fost determinată şi de faptul că am auzit tot pe un post de radio, într-o emisiune de entertainment, un redactor bâlbâit. O asemenea trăsnaie nu mi-am imaginat şi m-a bufnit râsul. Culmea este că nu numai eu mă distram, presupun că se veseleau toţi cei care ascultau şi apoi sunau la telefonul deschis divertismentului. Discuţiile erau de o banalitate dezarmantă: despre vreme, băutură, mâncare.... De fapt ascultătorii doreau să-l facă pe bâlbâit să vorbească mai mult. Mă lamentam în gând: "Dacă
n-ai o pilă, stai acasă, iar dacă n-ai un nume care să sune english, uită, pentru că ăstora li se-mpulecă limba-n gură când e să pronunţe ceva ce nu aduce a Emma, John, Smith sau Mary".  
Oricum, subiectul "presă" îl voi reatinge când voi prezenta Insula de Nord a Noii Zeelande.
Pentru că tot am vorbit de curiozităţi, trebuie neapărat să readuc pe tapet modul în care funcţiona un sistem de încălzire în anotimpul rece şi umed. În locuinţe sau birouri se foloseau în general radiatoarele sau caloriferele pe ulei. Cei cu dare de mână utilizau încălzirea în podea, altă viaţă. Nu aceleaşi surse de ridicat temperatura erau folosite în hale sau încăperi de dimensiuni mari. Toate acestea se încălzeau cu un fel de suflante care "scuipau foc pe gură". Imaginaţi-vă că printr-o ţeavă, aproape de grosimea unui om, ieşea foc (de culoare albăstruie) cu presiune, sistemul, cred, fiind bazat pe principiul de funcţionare al unui aparat de sudură cu acetilenă. Nu te puteai apropia de sursă la mai mult de doi metri. La Fabrica de şosete bunăoară, unde lucra soţia mea, ţevile erau prinse de tavan cu gura de evacuare în jos. Toată căldura venea de sus, efectul "fiind cel scontat": dacă nu-ţi ardea părul îţi cocea creierii iar picioarele tot reci rămâneau.
Nu ştiu cât de mult s-a încălzit actorul american Sir Anthony Hopkins în Invercar­gill, oraş neozeelandez din Insula de Sud, unde s-au turnat secvenţe din filmul "The World*s Fastest Indian" (2005). A constituit un mare eveniment prezenţa sa, încât n-a scăpat fără interviuri. Întrebat de reporterul unei televiziuni "-Cum vă simţiţi în Noua Zeelandă" actorul a răspuns cu empatie: "-Acum înţeleg cum se trăia în anii *30, *40, (1930, 1940) dar... mâncarea e foarte bună". Le-a pierit nervul zâmbirii la toţi după un asemenea comentariu.
Nimic de zis referitor la mâncare, e foarte bună dacă o faci cum trebuie, mai ales că în NZ marea majoritate a alimentelor sunt "nealterate" chimic. Prin Tifanny, o neozee­landeză cu care ne-am împrietenit, am fost invitaţi şi eu şi soţia mea la un prânz oferit de o familie de maori. Ineditul a constat în gătitul mâncării tradiţional (hangi). Am văzut doar când "produsul finit" a fost scos din pământ, încă mai aburea. Gazda a înlăturat ţărâna de deasupra gropii apoi o tablă ce avea rol de capac. În interior se afla un coş metalic ce conţinea un pachet învelit în tifon, ce arăta a mumie egipteană. Coşul era aşezat pe nişte pietre de culoare alb gălbuie, fierbinţi încă de la focul şi jarul cu care au fost încălzite (ulterior am aflat că sunt roci vulcanice, moştenire de familie, ce rezistă la temperaturi foarte mari). Carnea de porc, vită, oaie şi pui, plus cartofi şi frunze de tot felul au stat câteva ceasuri bune în "groapa - sobă". Sincer să fiu, nu m-am aşteptat la atâta frăgezime şi gust, având în vedere şi teoria gastronomică cu care mi-a împuiat capul jumătatea, cum că fiecare produs ali­mentar îşi are un anumit timp de coacere. Masa a fost servită simplu, fără "haka" şi alte fasoane maori, dar cu mult suflet din partea gazdelor, fapt ce ne-a creat o zi
de-a dreptul magnifică. Tot atunci am văzut şi atelierul de lucru al celui care ne-a invitat, cu sculpturi în lemn combinat cu jad (tradiţie maoră). Le executa pentru expoziţii şi comercializare. Am încercat să cumpăr şi eu o "piesă" de dimensiuni reduse, dar am renunţat imediat când mi-a spus preţul: peste valoarea unui bilet de avion pentru România, care costă ceva parale.
"Banii nu aduc fericirea, dar o consolidează" sunt vorbe ce reprezintă pentru marea majoritate un ţel în viaţă, adică un "target", că sună mai bine româneşte!?.
Soţia a decis ca împreună cu câteva conaţionale să se perfecţioneze în arta înfrumuseţării, un nou trend în NZ, mai bine remunerat şi cu posibilităţi de afirmare în această branşă a industriei cosmetice. Pentru a face acest pas trebuia să ne mutăm în Auckland, în Insula de Nord, unde era şi şcoala de "Beauty therapy". Am discutat în familie problema oportu­nităţii şi a schimbării de domiciliu. Am întors-o pe toate feţele şi am ajuns la concluzia că n-aveam nimic de pierdut, aşa că am mers pe principiul, "oraş mai mare, oportunităţi mai multe". Era pe la sfârşitul lunii decembrie a anului 2003. Sărbătorisem Crăciunul în pantaloni scurţi, colindaţi de amici din Ashburton. A luat soaţa examenul-interviu de intrare în şcoală prin telefon şi în câteva zile şi-a luat zborul, urmând să locuiască la o familie de prieteni până va găsi ceva de-nchiriat. Am rămas acasă cu fiul meu ca să împachetăm lucrurile necesare pentru prezumtiva locuinţă din Auckland şi am tocmit o firmă de transport pentru ele. I-am vândut maşina soţiei, dar am hotărât ca noi doi să parcurgem distanţa până la noua destinaţie cu Nissan-urile personale, ocazie ce ne oferea şi posibilitatea de a ne bucura de priveliştea pe care o oferea drumul pe care-l străbăteam. Ne-am luat şi noi rămas bun de la cei dragi rămânând cu nostalgia celor doi ani petrecuţi în Insula de Sud, cu împliniri mai puţine şi dezamăgiri mai multe. Am crezut că fiul meu va fi afectat de această mutare, legase câteva prietenii în facultate şi avea şi o prietenă nemţoaică, de conjunctură. Era intrigat de ignoranţa unor cadre universitare "cu specializare" în ţările Est Europene (ceea ce presupunea cunoaş­terea laturii istorico-geografice şi a celei socio-economice). La un aseme­nea nivel educaţional, să confunzi Bulgaria cu România şi apoi Bucureştiul cu Budapesta e ca şi cum ai spune că Harghita se află în India, locul de origine al eroilor lui Ion Budai Deleanu. Mă bătea gândul să văd cu ochii mei cine-s noii descoperitori ai geografiei României, dar m-a oprit motoul: "Cu prostul care n-are şcoală te lupţi un pic şi ai scăpat, dar duci o luptă colosală cu prostul care are şcoală".
Vedeţi, vanitatea (trufia, îngâmfarea) şi prostia ridicate la rang de virtute ne omoară sufletele. Or fi în astea şi carenţe legate de educaţie, dar dacă ai genă de cretin, aşa mori, poţi încerca toate leacurile pământului că tot degeaba.
Credeam că la noi în ţară, carul cu proşti s-a răsturnat pe undeva pe la Caracal, dar am greşit, s-a rupt oiştea în Harghita, în satu ăla Ditrău, de nici pe hartă nu-i scris. S-au găsit scursuri ale comunităţii să-i agite şi pe restul de prostovani ca să se împăroşeze împotriva unor bieţi emigranţi din Sri Lanka. "Îs fekete bre"!
Două alternative întrevăd pentru a scăpa ţara de "cucuta" din Harghita: relocarea urşilor din arealul carpatin în localităţile "bântuite", ca să-i mai împuţineze pe netrebnici, şi/sau construirea de autostrăzi şi şosele care să treacă prin zonă, să le mai faCĂ CAmionagiii nişte "infuzii" vaginale localnicelor, întrucât cu impotenţii lor uite ce scârnăvii ies. Numai incestul continuu scoate la iveală atâta damblageală. N-ar fi rău, pentru siguranţa naţională, să fie căutaţi pe la "fudulii" şi diverşi demnitari aleşi de unii harghiteni. Ce ne facem dacă se descoperă că au gripă aviară pentru că au fost grefaţi cu creiere de găină? Îi jumulim de pene.
N-am greşit cu nimic atunci când "i-am îndulcit" pe unii nărozi într-ale politichiei româneşti: şi pe ăi de "hăis" şi pe ăi de "cea" şi pe ăi de-şi zic minorităţi.
Nu-ţi vine a crede, să se vorbească în România sec. XXI-lea de rasism? Păi în NZ sau Australia jigodiile astea din Ditrău ar înfunda puşcăriile. Doar la noi e ca la nimeni. Şi atunci oare merită să mai scriu despre dreptul emigrantului de a fi tratat cu respect acolo unde se află, când jelaniile ăstea din ţara mea fac ce fac? Sunt sigur că toţi cei patru-cinci milioane de români care şi-au luat "lumea-n cap", îi blamează şi mai şi pe cei incriminaţi de subsemnatul.
Continuarea în data de 25 februarie





comentarii
1 comentarii

Si totusi continuam sa emigram pe rupte! Nu ne place aici si basta! " Dincolo " , oriunde, dar " dincolo " sa fie.....
Cosmopolit, dar conservator
22.02.2020 08:12
Din aceeasi categorie
Muzeul Brukenthal

Publica anunturi

Vacanta Eurotrip
info
Apa Canal
Licitatie publica

accentmedia