Episodul X Corespondență din Australia

Indiferent unde ne aflăm, suntem legaţi ombilical de locurile în care ne-am născut şi am crescut iar deciziile pe care le-am luat plecând din ţară s-au datorat, incapacităţii celor care s-au perindat pe la putere, lipsei de oportunităţi, căderii economice, indisciplinei civice... Fiecare emigrant a căutat în afara graniţelor, ceea ce nu a găsit acasă, doar că  nu este îndeajuns numai să-ţi doreşti. Nu toţi s-au putut plia pe noul model de viaţă, nu toţi au perceput în mod real cutumele ţărilor de adopţie, nu toţi au putut îndura umilinţele la care erau supuşi, nu toţi au avut o calificare sustenabilă pentru a găsi un loc de muncă şi totuşi, unii dintre aceştia au rămas suspendaţi în diferitele colţuri ale Terrei, fără a avea certitudinea unui viitor cât de cât stabil.  Epidemia cu coronavirus face ravagii,iar acum ei se simt ai nimănui, neştiind ce să facă acolo unde sunt. Imaginea aleşilor, teoretic încurajatoare,  prezintă un tablou politic cu juveţi pesedişti  excomunicaţi de o mare parte a societăţii,cu utecişti bârnoşi care adoptă teoria pendulului în stilul hunilor lui Atila,cu Pontoşi mitomani de aceeaşi speţă cu alde Tăriceni  înroşiţi, dar nu de ruşinea imposturii.Teama de care suntem cuprinşi, teama de supravieţuire  e intensă şi numai Dumnezeu ştie cum vom scăpa de virusul asta blestemat, chiar dacă acum avem un guvern, să zicem, legiferat. Nu toţi suntem la fel, unii mai deştepţi, alţii mai proşti, iar alţii de-a dreptul cretini, pe care din păcate nu-i putem împuşca, drepturile omului, deşi tot crimă se numeşte şi infestarea celor sănătoşi cu Covid 19.Adică tâmpiţii ăştia plătesc o amendă, dacă au de unde şi sapă groapa altora, care nu suferă de imbecilitate. E nedrept, vor spune cei cu scaun la cap, dar Curtea aia formată din nouă „popi” laici ce mai zice, cu ce hotărâre strâmbă vine să întâmpine o altă lume strâmbă?
Aşa se face că eu am căutat să găsesc o cale mai dreaptă în Insula de Nord a Noii Zeelande.Nu peste mult timp după ce ne-am mutat în casa pe care am renovat-o, nevastă-mea a terminat şcoala de beauty therapy.Înarmată cu o grămadă de diplome (neozeelandeze, suedeze şi englezeşti), una mai preţioasă decât alta, putea bate la uşa oricărui salon select din Auckland. Avea calificarea necesară în domeniul terapiei de înfrumuseţare, incluse fiind tratamentele faciale cu măşti din produse cosmetice pentru diferite tipuri de piele, epilări electrice, manichiură, pedichiură, masaje. Nu mai lipsea nimic ca să devină „milionară”. Din păcate n-a avut  norocul să ajungă unde ar fi dorit (nici n-avea cum purtând numele Ghinescu) şi aşa a rămas să lucreze tot în locul unde a şi făcut practică atunci când încă mai frecventa cursurile. Salonul nu era mare şi se afla situat în apropierea unui shoping center dispus chiar în cartierul în care locuiam, programul de lucru fiind cam acelaşi cu cel al magazinelor, cu sâmbete şi duminici incluse. Salariul era jenant de mic, dar nu ne-am descurajat pentru că am mai trecut prin experienţe pecuniare dificile şi atunci ne spuneam că „tot ce nu te omoară te întăreşte”. După primele luni am început să-mi cam pierd răbdarea, în sensul că ne vedeam în timpul săptămânii doar ca musafiri şi ne întâlneam seara şi la fel şi-n în weekenduri. Bani puţini şi muncă multă, fără nici un fel de satisfacţie profesională, căci făcea doar pedichiuri, epilări şi masaje. Dacă o clientă dorea un tratament facial, o prelua patroana, dacă o alta voia să fie pensată şi retuşată la moacă, o lua asociata, aşa că nevastă mea împreună cu o japoneză, angajată şi ea, activau doar la părţile inferioare ale corpului muierilor ce doreau să arate cât de cât umane.Mi-au plăcut întotdeauna femeile, care se respectă pe sine, aranjate, cochete şi cu dinţi în gură, nu greble.Din păcate în NZ erau puţine femei frumoase printre autohtone şi nu exista grad de comparaţie între românce şi supraponderalele kiwiote. Parcă era un făcut, toate guşatele de o tonă ajungeau tot la soţia mea, care trebuia să susţină pe rând câte un picior, ca cel de vacă furajată, pentru o pedichiură completă, adică, de a-l curăţa de bătături şi de pielea crăpată de pe călcâi, de tăiatul unghiilor (un fel de copite), cu un cleşte ţapăn, ca ăla de tăiat sârmă şi apoi spoitul cu ojă. Susţinerea (pentru pedichiură) caltaboşului numit în NZ picior, era marea problemă.Cu toate modelele de suport aferente, tot trebuia să ridice cel puţin o treime din greutatea propriului ei corp şi asta aproape zi de zi. Am sugerat pentru asemenea cazuri un model de troliu hidraulic, sugestie rămasă în standby. Nici cu epilările nu era uşor la femeile dolofane, care doreau model bikini, adică foarte aproape de „păsărică” ca să nu-i spun „vultur”. În acea zonă, am înţeles, pielea e mai subţire şi strepurile care luau ceara cu „fuior” cu tot, trebuiau manipulate cu o tehnică aparte,pentru a nu produce leziuni cutanate. Masajele erau extrem de obositoare şi cu pierdere mare de energie, pentru că era enorm de  mult de „frământat”.Cam după vreo două luni de activitate, soţia a primit de la patroanele ei o invitaţie, ca împreună cu subsemnatul, să participăm la un dineu, într-un restaurant chinezesc. Am stat la o masă rotundă, gen „ruletă”,cu o parte fixă pe care erau puse farfuriile şi tacâmurile noastre şi o parte mobilă (ca dimensiune mai mică de cât partea fixă) pe care erau aşezate tot felul de platouri cu specific chinezesc,ce se înlocuiau in intervale de timp cu altele. Nici acum nu ştiu ce-am mâncat şi ce ingrediente am îngurgitat, başca nedumerirea mea privind toate sculele de tăiat şi dezghiocat pe care le-am utilizat (tot întrebând). Din cele zece persoane prezente numai eu şi soţia nu eram asiatici, aşa că ne-am amuzat într-un fel şi cu „dăngănitul-ciripit” al graiului chinezesc. A fost interesant şi ne-am simţit excelent. După această experienţă, de ce să nu recunosc, plăcută, într-una din zilele următoare, soţia mea a considerat oportun să le abordeze pe cele ce conduceau destinele salonului în vederea unei măriri de salariu. Argumentele care stăteau la baza solicitării erau calificarea şi programul de lucru, retribuţia ei fiind aproape de limita minimă stabilită de lege, iar orarul „de gardă 7 din 7 zile” pe săptămână. Răspunsul fiind negativ,am demarat ceea ce ne-am propus mai demult, înfiinţarea unui salon de cosmetică în casa în care locuiam. Aveam o cameră poziţionată aproape de intrare pe care am desemnat-o acestui scop. Am început să investim un minimum necesar pentru dotare. În sondarea pieţei, am ajuns la o companie care deservea cu produse cosmetice, mobilier şi aparatură, saloanele de profil. Aici a dat norocul peste soţia mea căreia i s-a oferit imediat o poziţie de lucru, mai bine remunerată, poziţie  privind  relaţia cu vechii şi noii potenţiali clienţi. A terminat rapid cu satisfacţia de a fi „halterofil pedichiuristă” ba mai mult, avea ocazia de a cumpăra pentru ea creme ... mă rog, toate accesoriile necesare cabinetului său la un preţ mult mai mic, datorită discount-ului oferit angajaţilor. Astfel a mai achiziţionat şi un pat de masaj şi o întreagă gamă de aparatură nouă dar defectă  (gratis) - pe care am reparat-o cât ai zice peşte, fiind vorba doar de contacte electrice. I-am dat un nume cabinetului, am făcut nişte fluturaşi pe care i-am împrăştiat prin cartier, dar prea mare brânză n-am făcut. Trei clienţi care veneau odată pe săptămână doar pentru masaj, nu era ceea ce-am visat.
După o altă bucată de vreme mi-am zis că ar cam fi timpul şi pentru mine să-mi caut un nou serviciu mai bine plătit.Înainte de a continua vreau să fac iarăşi o paranteză:a schimba des serviciul în Noua Zeelandă sau Australia nu înseamnă că angajatul e privit ca lipsit de seriozitate, cum era la noi odată, acolo unde începi lucrul, acolo mori, din contră, se consideră că activând la mai multe companii capeţi mai multă experienţă, ceea ce în mare parte e adevărat. Aşadar mi-am luat la revedere de la patronul meu, un om deosebit cu care m-am înţeles excelent şi am păstrat legătura.În urma unui interviu m-am mutat la un constructor de bărci care plătea neaşteptat de bine (se lucra şi cu fibră de sticlă, zicea el), ba mai mult, i-am facilitat angajarea şi fiului meu care era în vacanţă. Mi-am zis, ce om de treabă-i scoţianul ăsta, pentru ca apoi să-l înjur şi să-i blestem tot neamul. Am adunat şi sortat la început lucruri din atelierul său, cam o săptămână,pentru ca apoi să le mutăm în altă locaţie, la câteva sute de metri depărtare. Am cărat cu braţele împreună cu fiu-meu şi cu alţi holoangări, de ni s-au lungit coaiele până la genunchi,  maşinării grele: freze, circulare, toate părţile componente  ale unei macarale suspendate, un mini yacht, vreo-o două bărci, ... scule... Eram rupţi de oboseală,dar în trei săptămâni totul era aranjat în noua locaţie şi eram fericiţi toţi,  
c-am scăpat de corvoadă. Dimineaţa l-a început de săptămână când aşteptam toţi să ne luăm în primire noile sarcini de serviciu, patronul a făcut un scurt comunicat prin care ni se aducea la cunoştinţă că toţi „cărăuşii”ne-am încheiat definitiv activitatea. Am muţit, nu-mi venea să cred în prima fază. Ceea ce m-a frapat imediat este că nu toţi dintre cei concediaţi (am fost vreo
10 – 12) s-au arătat surprinşi, ba mai mult vreo trei patru persoane care au apărut în ultima zi de lucru, nu făceau parte din lista celor puşi pe liber (ăştia erau de fapt adevăraţii angajaţi ai firmei). N-a fost greu de desluşit iţele, scoţianul ne-a folosit doar ca să-iducem lucrurile dintr-un loc în altul. şi-a făcut socoteala dinainte: dacă ar fi folosit o firmă pentru a realoca tot ceea ce-am mutat noi, l-ar fi costat mult mai mult. Din punct de vedere legal nu a încălcat nici o lege privindu-ne, pentru că nimeni n-a avut un contract semnat. Nu mi-a dat nimic de bănuit atunci când am dat interviul şi nu
mi-a înmânat nici o hârtie, aşa cum era normal, care să stipuleze obligaţii şi drepturi contractuale. Atunci mi-a spus că o să perfectăm totul mai târziu, invocând faptul că nevastă-sa care era şi contabilul firmei, nu se află în ţară, ea apărând doar în ziua în care am fost puşi pe liber şi ne-a înmânat retribuţia. Nu m-a lăsat inima să nu-i spun, pe lângă celelalte, că-i un măgar care se joacă cu destinele unora fără să-i pese şi l-am gratulat cu un şuvoi de cuvinte, lăsând întreaga asistenţă mută. În drumul spre casă mă tot întrebam, cum am putut fi atât de naiv să mă încred într-un individ ce a încălcat de la început o regulă de bază, cea contractuală. Mi-a fost învăţătură de minte pentru toată viaţa. Am luat-o de la început cu căutatul unui alt serviciu încurajân-
du-mă singur: dă „Doamne sănătos să fiu, că-n rest le-oi dovedi pe toate”.
PS - E o vorbă care zice: „De proşti să nu-ţi fie milă, numai ţărâna care le acoperă groapa le poate închide gura”. Exemplific citându-l „ad literam” pe un conaţional din NZ, aşa, mai de la coada vacii care zice la „Mişto”: „Stai acasă acolo şi să mai tot scrii pe aici la vale. Stai acolo!”. Păi măi „inteligentule”, te implor, nu-ţi mai bate joc de limba română când clămpăneşti pe la tastatura de la scula aia, de-i zice calculator şi pricepe ţopârlane că scriu din Australia, care-i un continent mă loază, nu-i un judeţ în România, nu-i ACASĂ. „Ceteşte” şi subtitlul din articol, cap pătrat, unde scrie „Corespondenţă din Australia”, adică ţara în care mă aflu. Din păcate şi cu de-al de ăştia ca tine defilăm prin străinătăţuri. Ptiu! Să nu mai zici la nimeni papagalule  că eşti şi român.
Continuarea în 7 aprilie