Tribuna
PNL
Emigrantul român între succes, aşa ş-aşa şi dezamăgire
Noua Zeelandă – Drumul spre Insula de Nord
Marius GHINESCU
2710 vizualizari
Noua Zeelandă – Drumul spre Insula de Nord
Episodul VIII Corespondenţă din Australia

Pe toate meridianele şi paralelele trăim parcă-ntr-o lume nebună. Cu atâta ţicneală în jurul nostru, stau să mă gândesc dacă anormalul nu e normal. Toţi ne dorim unitate dar preferăm "brexiturile", toţi ne dorim iubire dar împrăştiem ură.
Îmi place să cred că sunt mai puţin păcătos decât popa ăla din Ditrău, căruia îi repugnă semenii, oameni veniţi în ţinutul Harghitei de pe meleaguri străine, ca emigranţi, fapt ce mă determină pe mine, alt emigrant, să mă întreb, oare din ce Evanghelie citeşte papistaşul? Îi sunt cunoscute oare "sintagmele" pe care le prezintă preotul Constantin Necula la TV şi chiar în ziarul Tribuna? "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22.37-40), sau " Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său" (Ioan 4.20-21)".
Iezuitul ăsta din Ditrău "îşi iubeşte" doar acoliţii din parohie, că băieţii din Sri Lanka îs mai de departe, mai p..loşi şi mai fekete decât enoriaşii lui. Demenţa precoce de care suferă puţiflendăru cu sutană, e moştenire veche şi din păcate genetic transmisibilă. Din hrisoavele vremii ştim că în sec. XII-XIII o populaţie de limbă turcică amestecată cu triburi maghiare s-a aşezat în arealul carpatic transilvănean sub numele de secui, carevasăzică un fel de "second hand" unguresc, ar spune hâtrii. Prin fuziune cutanată, la unii s-a moştenit până azi schizofrenia, cu efectele cunoscute: pierderea contactului cu realitatea, acţiuni bizare, tulburări de afectivitate şi slăbirea funcţiilor psihice. Dacă e să vorbim de această boală cronică mintală, o putem asocia şi unor reprezentanţi la vârf ai minorităţii "turco-maghiare" minoritare. Toate cele inserate, credinţă, xenofobie, ţicneală plus jalba semnată de popa ăsta catolic (neagheas­muit de Papa de la Roma) împreună cu "mormonii" săi, dau culoare imaginii: cum că vor să-şi păstreze "tradiţia", adică să bozgorească aşa cum au făcut-o şi până acum, cu ură nedisimulată şi prostie cât încape. Deznodământul e trist: ţinuţi opt secole în întuneric de liderii lor contuzionaţi la cap, o parte dintre secui, rupţi de lume, n-au reuşit să înveţe nici până astăzi, măcar o duzină de cuvinte în limba pământului pe care sălăşluiesc. Şi dacă se întâmplă să rostească trei vorbe româneşti, o fac cu un accent de-ţi zgârie timpanele. "Săracii cu duhul", în înţelesul semantic-laic, nu constituie un procent ridicat (sper), dar şi aşa, ceea ce mă intrigă, este că nici un parlamentar care-i reprezintă în forumul ţării, nu se disociază de boaite. "Cine se aseamănă se adună", mai e ceva de adăugat?
Pentru a scăpa de răul care ne înconjoară avem posibilitatea să optăm pentru două variante: sau ne batem cu el (răul), sau ne luăm ţanghilele-n spate şi pe aici ţi-e drumul, în speranţa că vom găsi un alt loc mai bun. Acum 20 de ani am ales varianta pragmatică, înfrânt fiind acasă de lupta cu "morile de vânt" ale unui sistem corupt, cu parlamentari de cea mai joasă speţă, cu puşcăriaşi analfabeţi care "scriu cărţi" în loc să spargă pietre, cu judecători ce lungesc "cazuri" până ajung să se pensioneze, ca apoi să devină avocaţii celor incriminaţi, cu popi păgâni care propovăduiesc Iadul şi nu Cerul... Nu am plecat din ţară forţat fiind de o situaţie financiară precară, nici pe departe, sau a vreunei probleme privind legea, nici atât, am făcut-o pentru că am dorit mai mult bine pentru fiul meu şi chiar pentru noi, "tinereii" (eu şi soţia mea) la care dacă e să mai adaug şi spiritul de aventură, întregesc tabloul. Surprinzător e faptul că tocmai eu care peroram în faţa studenţilor cum că "informaţia îţi dă putere", am plecat la drum ignorând acest concept (parcă am mai spus chestia asta, nu sunt sigur).
Mi-a fost totuşi învăţătură de minte atunci când am luat decizia de a ne muta din Insula de Sud în Insula de Nord, unde jumătatea se înscrisese, aşa cum am relevat în articolul precedent, la o şcoală de cosmetică avangardistă (cică). Am cuantificat şi acel procent de risc, ce intră-n binomul lui Newton privind probabilitatea reuşitei, probabilitate luată-n calcul pentru un ALT ÎNCEPUT, dar cu "experienţă" neozee­landeză acumulată. Aveam şi o "puşculiţă" cu ceva rezerve, bani tampon, la care să putem apela fără a ne îndatora escrocilor, pardon, băncilor. Încrezători în propriile noastre puteri şi cu ajutorul Bunului Dumnezeu, speram să ne descurcăm mai bine în Auckland, "oraş mare, oportunităţi multe". Soţia mea închiriase un apartament, foarte aproape de prietenii noştri, soţ-soţie, Ovidiu (ex medic chirurg) şi Daniela (ex economist).
 Am încheiat toate socotelile în Ashburton şi într-o dimineaţă de vară (la începutul lunii ianuarie), când soarele de abia mijise la orizont iar bobiţe de rouă stăteau aninate ca nişte picuri pe florile şi iarba din faţa noastră, am privit cu strângere de inimă locul încărcat de atâtea amintiri. Am mai dat o tură-n jurul casei în care ne-am dus traiul, am tras aer adânc în piept şi... "Gata de drum, fiule"? "Gata"! "Doamne ajută", ne-am făcut câte o cruce, ne-am suit în maşini
Şi am pornit. Aveam de parcurs un drum destul de lung, care urmărea coasta de Est a Insulei de Sud. Imaginile, sădite bine în memorie, se derulau rapid: ferme protejate la drum de garduri vii, dealuri înălbite de mulţimea oilor, case răsfirate, aşezate pe scaune sau butuci. Prima oprire am făcut-o în Christchurch unde
ne-am tras puţin sufletul. Eram de abia la începutul periplului nostru, mai aveam ceva de condus până-n Picton, orăşelul din care trebuia să ne îmbarcăm pe "ferry" (pe bac) pentru a traversa Strâmtoarea Cook ( aprox. 100 Km), ce despărţea insulele. Am "navigat" tot pe coasta de Est, având în dreapta noastră oceanul ce se-ntrupa cu cerul la orizont. Valurile se spărgeau în spume albe la atingerea malului, mai mult stâncos decât nisipos. În doi ani de zile, în Insula de Sud, am intrat o singură dată în apă, vară fiind, şi atunci doar până la genunchi, era sloi şi n-aş fi cutezat nici pentru o clipă să aduc "injurii" anvelopelor şi prelungirii utile corpului meu. Serpentine, verdeaţă pe deoparte, apă şi iar apă pe cealaltă parte, sunt cadre din peisajul străbătut, cu opriri pentru o cafea şi-o ţigară, năravuri moş­tenite de acasă. Am parcurs cam 450 Km până în Picton. Era spre asfinţit când am poposit în sfârşit pe chei, unde apoi
ne-am luat biletele pentru bac cu destinaţia Wellington. Nu mă încânta ideea plutitului pe ocean, dar n-aveam de ales. În aşteptarea semnalului de plecare am
aţipit şi-am ţinut-o în picoteală continuă (vreo patru ceasuri), până la destinaţie. Larma de pe punte şi de pe mal m-a trezit şi pe mine şi pe fiul meu. Luminile oraşului parcă se unduiau în valurile ce clipoceau la ţărm . Am hotărât de comun acord că cel mai bun lucru e să poposim undeva, pentru a ne continua odihna, era miezul nopţii. Ne-am suit în maşini, dar n-am plecat bine că ne-am şi oprit, într-o benzinărie, închisă din păcate. Am zis că e "spot on", alimentăm dimi­neaţa şi ne vedeam apoi de drum. Ne-am întins oasele printre bagaje, cât am putut, pentru că autovehiculele noastre erau ticsite cu bulendre şi tot felul de lucruri necesare traiului. Numai că n-a fost să fie hodină. Am fost treziţi de un echipaj de
poliţie care, după ce a aflat despre călă­toria noastră, ne-a urat somn uşor şi ne-a lăsat în pace. Pe la ora cinci dimineaţa a-nceput vânzoleala, aşa că ne-am scuturat din amorţeală şi "hai pe cai". Aveam de parcurs încă 650 Km, ceea ce însemna mult dar şi puţin, având în vedere vremea frumoasă şi starea excelentă a drumurilor. Am trecut prin Wellington ca trenul prin gară la Fofeldea. Oraş de oraş, cu bulevarde largi despărţite de scuari, cu lume pestriţă şi clădiri înalte, Wellingtonul nu Fofeldea. Am lăsat în urmă capitala Noii Zeelande şi am străbătut platoul vulcanic, cu Mt. Ruapehu (2797m), tăiat de serpentine ce şerpuiau parcă alene printre văi şi dealuri, contrastant de golaşe faţă de suratele din Insula de Sud. În cele câteva halte pe care le-am făcut, reiteram mai în detaliu ceea ce ni s-a părut interesant pe drum, deşi, mă conversam cu fi-miu şi la telefonul mobil în timp ce conduceam, nu era nebunia care e acum şi nici amenzi nu se dădeau. Ardeam de nerăbdare să ajungem în Auckland. Spre seară visul s-a împlinit. O încrengătură de drumuri largi se deschidea în faţa noastră cu maşini grămadă, cu case înghesuite între ele, cu blocuri de sticlă, o imagine total diferită faţă de orăşelul în care am locuit doi ani, şi chiar faţă de Christchurch. Am ratat din cauza vitezei ieşirea de pe autostradă, loc de întâlnire cu Ovidiu şi soţia mea, veniţi să ne întâmpine, dar am reparat greşeala folosind următorul "Exit", iar apoi, împreună, am pornit plini de speranţă spre cartierul în care urma să locuim, Remuera. Bucurie mare pe noi. Ne-am sărbătorit alături de amicii noştri, ciocnind câte un pahar de şampanie, în speranţa unor zile mai bune. Am mâncat şi am povestit de toate cele, planurile de viitor fiind dezbătute pe larg. Soţia mea nu mai contenea să-şi dezmierde odorul, adică pe fiul nostru, care în foarte scurt timp urma să împlinească 23 de ani. A fost îngrijorată pentru el deşi ne-am vorbit mereu la telefon. După câteva ceasuri petrecute împreună, le-am mulţumit gazdelor pentru "recepţia" oferită şi ne-am îndreptat spre locaţia noastră, situată cam la vreo 200 de metri, pe aceeaşi stradă. Blocul cu un singur etaj avea o curte destul de mare în care puteam să parcăm maşinile. Clădirea conţinea opt aparta­mente. Locuinţa noastră se afla la parter şi era compusă ca toate celelalte, din sufragerie, bucătărie, două dormitoare mici şi dependinţe. Primul lucru pe care
l-am făcut, după ce-am ajuns, a fost să ne eliberăm maşinile de bagaje, iar apoi să ne deratizăm. După duşul care ne-a înviorat, am mai stat puţin de vorbă pentru ca apoi să cădem răpuşi de oboseală pe saltele gonflabile, visând la mobilierul ce urma să sosească din Insula de Sud.     
continuarea în 10 martie  





comentarii
5 comentarii

Interesant, astept continuarea!
Babu'
27.02.2020 20:34
Daca așteptai pana prin Ianuarie, reușeai sa te scalzi in apa oceanului de mult mai multe ori... Apa in acea perioada este "just perfect". Doar ca la Ashburton nu prea aveai plajă (asta ai uitat sa menționezi) insa puteai sa alegi intre Timaru sau Christchurch.
Nime'n drum
01.03.2020 15:24
Am locuit o jumătate de an în Christchurch fără să stiu ca-i lângă ocean și-am petrecut trei veri în zonă, fară sa stiu in ce anotimp ma aflu, e grav, debusolat fiind am pus și Asburtonnul în mijlocul apei. Mea culpa dragule, dar te rog eu, reciteste textul.
Marius G.
01.03.2020 17:09
Nea Marius G. , Am o întrebare.
De unde scrieți? Sunteți încă în Noua Zeelandă ? Sau v-ați întors înapoi în România?
Un curios
07.03.2020 05:20
Fătul meu, dacă ai fi citit si titlul (ce include corespondența), curiozitatea ți-ar fi fost satisfăcută pe deplin- „Corespondență din Australia”, carevasăzică nu-i din NZ și nu-i din Romania ci din Australia, deci mă aflu în Australia, chiar si acum când îți scriu, iar fotografiile inserate în paginile ziarului sunt din Perth, locul în care-mi duc traiul. Mulțumit?
Numai bine si mult noroc acolo unde te aflii!
Marius G
07.03.2020 08:44
Din aceeasi categorie
Food will win de war

Publica anunturi

Palatul Brukenthal Avrig

management dirigentie inofrmare

Vacanta Eurotrip
info
Licitatie publica

accentmedia