Iar acesta poate fi oricare dintre țãranii vrednici ai oricãrui sat de pe acest rotund pãmânt al țãrii mele! Pe doi dintre ei cunoscându-i, cu mulți ani în urmã, în Alțâna vãii sibiene a Hârtibaciului, ținut din care cu mândrie mã trag și eu, prin pãrinții și strãbunii mei înaintași. Erau frații Tecoanțã, frumos porecliți de consãtenii lor „Onu și Romi a lui Moise”. Țãrani nu numai tare vrednici și pricepuți în plugãritul pãmântului, ci și bãrbați-bãrbați adevãrați, chipeși la înfãțișare și frumos îmbrãcați în straie românești, moștenite sau țesute și brodate de ale lor neveste: Maria și Silvia (ca fete, Preda și Tatu), haine mereu purtate în curãțenie chiar și la lucrul câmpului. Și erau acești doi frați într-atât de harnici încât iarna îi puteai auzi vãitându-se cã îi dor mâinile de atâta nemuncã!

Și atunci, ca și acum, mã întrebam nedumerit, în sinea mea: De ce toatã aceastã surprinzãtoare și aproape nefireascã supãrare? De ce adevãratul țãran român, obligat sã „trândãveascã” iarna pe lângã treburile casei și gospodãriei sale, este atât de necãjit atunci când îi lipsește truda câmpului? Numai cã, dintr-o datã, m-am trezit cã nu rãspund eu, domnul-gazetar de la oraș, ci țãranul-plugar din mine. Cel care își amintește, la fel ca și acei doi țãrani alțânãreni, cã de mici copii am deprins(de musai, ca de voie bunã), sã înhãmãm caii și sã înjugãm bivolii și vacile la car și la rotilele plugului; sã semãnãm boabele de grâu și de mãzãriche din cãușul palmelor; sã secerãm cu secera, sã împletim funiile de spice, sã legãm și sã clãdim snopii în clãi și stoguri; sã cãrãm în șurã paiele și pleava din „gura” batozei de treierat; sã cãpãlim de buru­ieni și sã rãrim cucuruzul; sã batem pe nicovala micã „gura” coasei cu ciocãnelul și sã o ascuțim cu gresia din cute; sã împrãștiem și sã uscãm brezdele lãsate de cosași în urma lor; sã tãiem cu securea uscãturile din pãdure; sã scoatem cu gãleata apa din adâncul fântânii cu cumpãnã; sã hrãnim și sã adãpãm vitele; sã ațâțãm focul în vatra cuptorului și sã batem pâinile de coaja lor rumenã; sã culegem poamele dulci și aromate ale toamnelor; sã stoarcem mustul strugurilor, merelor și perelor; sã ședem, cu treabã sau numai în povești, la cazanul fiertului țuicii; sã tragem vinul de pe trevere și sã-l limpezim; sã lucrãm în clacã și sã mergem iarna în șezãtorile fetelor și feciorilor de o seamã cu noi; sã învãțãm și sã cântãm în bisericã și la școalã rugãciuni și sfinte pricesne; sã colindãm de Crãciun și de Boboteazã pe la casele gospodarilor; sã stropim la Paști fetele cu parfum și sã așezãm în fața porților pãrinților iubitelor noastre un arminden de mesteacãn înverzit; sã facem o cât de puținã învãțãturã de carte și cãtãnie grea și multã; sã ne însurãm și sã devenim tați și bunici; sã îmbãtrânim nemaiașteptând mai nimic…

 Cât privește povestea de la început, referitoare la cei doi frați alțânãreni, auziți de mine și de nevestele lor cum se vãitau cã iarna îi dureau mâinile de atâta nemuncã, am sã vã spun cã absolut nimeni, doar el, plugarul român-ardelean, este îndreptãțit sã facã dreapta judecatã  între ceea ce înseamnã munca ca muncã și truda ca trudã, aceasta din urmã aparținând doar țãranului și se rezumã la lucrarea cu sârg și cu patimã a pãmântului deluros, lutos și nisipos. În sãrãcia și hãrnicia lui, țãranul român fiind obligat sã o facã numai cu forța brațelor și cu iscusința minții sale. O îndeletnicire sfântã și veche de când lumea; dar grea precum pãmântul; chinui­toare și plãcutã, îmbunatã de dulceața roadelor sale. O trudã petrecutã în tãcere și în rugãciune, nebãgând în samã vremea și vremurile potrivnice! 

 Prolog: Așa a fost, așa este și așa va fi plugarul, precum cei doi frați Tecoanțã, Dumnezeu sã-i odihneascã în pace! Dovadã cã țãranul român n-a uitat cã trudește și trãiește pe pãmântul neamului sãu; pe glia în care își va gãsi și veșnica lui odihnã! Și atunci, la îngropãciune, la fel ca și acum, el va avea obrajii la fel de înnegriți de dogoarea soarelui și de biciuirea vânturilor;  zbârciți de gânduri și de necazuri; de griji, nevoi și dureri! Palmele mânilor sale bãtãtorite de coarnele plugului și de coada coasei, sapei, greblei și furcoiului din grajdul vitelor!

Notã: Poza atașatã acestui text surprinde chipurile cernite ale câtorva dintre bãtrânicile țãrãnci, prezente la slujba parastasului de 6 sãptãmâni de când a rãposat plugarul despre care pãrintele paroh Mircea Stoia spunea, la îngropãciunea lui „Onu’ lui Moise”, cã dupã 88 de ani de trudnicã viațã, sosit-a vremea sã-l așezãm în mormânt și pe ultimul adevãrat țãran al comunei Alțâna și al întregii vãi sibiene a Hârtibaciului, plugarul care, la fel ca și fratele sãu, numai în timpul cãtãniei nu a fost îmbrãcat în mândre straie populare românești!

Ioan Vulcan-Agnițeanul