Privind înapoi cu mirare. Acesta este al soţului meu, apărut postum, în 2001, la Editura Cartea românească. O carte copleşitoare, atât ca efigie a unui destin dramatic, cât şi ca document de viaţă trăită ori de istorie ieşită din matcă, aşa cum s-au manifestat ele în perioada 1940-1970. O lume fabuloasă, cu sute de personaje memorabile şi toate ade­vărate – care au fost şi sunt. Dar, dintre toate, cel mai fascinant este naratorul însuşi. În plus, dimensiunea reflexivă, de natură istorică, morală sau religioasă, dă cărţii profunzime şi un orizont filosofic.
Era primul volum dintr-un proiect mai larg, dezvăluit în ultimele fraze ale volumului: ”Atunci, din octombrie 1967 am pornit pe alt drum. La început am rătăcit, câteva luni am fost şomer, ni­meni nu voia să mă angajeze pentru că nu aveam carte de muncă, apoi am început să practic o nouă meserie. Am devenit ziarist. şi, în paralel, scriitor. Dar despre toate acestea, în cel de-al doilea volum al amintirilor”.
„Radu Selejan- scriam eu în Postfaţa cărţii – n-a mai avut răgazul existenţial pentru a-şi scrie acest al doilea volum al amintirilor. Ultimii paşi în spaţiul scena­riului existenţei sale pământene i-a făcut în miezul unei strălucitoare zile de vară, în 7 iunie 2000, pentru ca, la ora 16.35, după un ceas de operaţiuni medicale de resuscitare a inimii (Inima mea avea sânge pe frunte / o pusese destinul să jure/ că va încerca din nou să mă-nfrunte sau De undeva dintr-o inimă, picura sânge (...)/ Câinii urlau a turbare, de prea puţină pradă (...) când, undeva, noaptea binecuvânta un nou născut) – după acel dramatic ceas în care de două ori a alungat „lebăda neagră” din spaţiul său vital, atunci soţul meu a trecut în cealaltă formă de viaţă, cea nepământeană – cea din urmă şi cea dintâi, pe care o părăsise în urmă cu 64 de ani când, ca picur de dumnezeire desprins din clocotul Energiei Univer­sale, şi-a început aventura existenţială. De fapt, un scenariu prestabilit, cum încearcă să ne convingă în atâtea rânduri, în această tulburătoare carte de memorii. Dar, oricât de convingător este exerciţiul de nemurire şi de murire pe care ni-l propune dimensiunea reflexivă a cărţii (…), „după moartea mea pământeană – scria el într-o însemnare – mă voi preschimba în alt fel de energie, cu siguranţă superioară, adică având mai multe calităţi şi proprietăţi, şi-mi voi ocupa locul, ca element constitutiv, în infinitul clocot de energie care este Universul, Eu vin din începuturi” – nimeni nu poate măsura întinderea şi adâncimea tragediei produse în acel nefast ceas şi-n acea fatidică zi. Doar eu şi fiica noastră, Bianca Andrada (…).
„Că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plângere am ames­tecat-o…”. În vremea din urmă, mai exact în ultimul an, aşadar de prin 1999, degrevat fiind şi de solicitările mele – căci soţul meu mi-a cules toate cărţile pe care le-am scris, ultima fiind înche­iată în vara anului 1998, el fiind de fapt marele meu sprijin şi sfătuitor, cel care mă scotea întotdeauna la liman atunci când mă descurajam ori mă împot­moleam în hăţişul ternei prese şi literaturi totalitare (…) – aşadar de prin toamna anului 1999, soţul meu scria foarte mult. Dimineaţa, când mă trezeam, zgomotul inconfun­dabil al claviaturii îl auzeam de cum păşeam pe holul ce dădea spre biblio­tecă, unde lucra.
La început, credeam că-şi scrie articolele pentru ziarul local Tribuna; era editorialist de mulţi ani, dar zilnic publica, în ultima vreme, nu numai articolul de fond, ci şi alte însemnări, toate semnate cu pseudonime. Dar mai ştiam că avea o uşurinţă extraordinară a scriiturii (de orice fel: publicistică, literară); scrisul, pentru el, era o săr­bătoare a spiritului, astfel că putea scrie în orice condiţii: zgomot, frig, căldură, numai inspiraţia să existe. Şi, în general, exista. Căci cunoştinţele lui erau de cea mai mare temeinicie şi de cea mai largă diversitate. Puţine erau domeniile în care să nu primeşti de la el un răspuns satisfăcător care se dovedea a fi şi cel exact şi corect. Toate acestea se datorau acelei mirări native, permanente, care l-a caracterizat (…).
Seara, când mă întorceam de la fa­cultate, îl găseam tot în faţa ordina­torului. Până la urmă, auto-argumentul meu privind obligaţiile publicistice (…) nu mi s-a părut mulţumitor. „Ce tot scrii acolo?” l-am întrebat în cele din urmă, intrigată de hărnicia voioasă în care trăia de câteva săptămâni. Căci avea acel aer de om fericit şi inspirat pe                care-l avem noi, condeierii, când suntem „în mână”, în formă. Era pe la începutul anului. Al ultimului lui an.
„Surpriză, iubito, surpriză!”, mi-a răspuns, ridicându-se de la birou, iar îmbrăţişarea şi sărutul nu mi s-au părut adresate mie, ci paginilor acelora scrise sau celui care ne favorizează inspiraţia şi fericirea scrisului.
Ştiam că-i place să facă daruri şi surprize, dar cum nici curiozitatea mea nu era satisfăcută, şi cum, invariabil, la întrebările mele primeam acelaşi răs­puns, eventual cu adăugiri de felul „Va fi o carte care o să-ţi placă” sau ”Este o carte care se scrie singură”, am început să trag cu ochiul. Aşa am înţeles că este o carte de memorii. Şi nu înţelegeam de ce trebuia să fie o surpriză, mai ales că de nenumărate ori i-am sugerat să-şi noteze amintirile (…).
Până la urmă, înţelegând c-am înţe­les, bucuros că-i susţin proiectul, mi-a destăinuit şi cealaltă parte a surprizei: voia ca în mai 2000, în cadrul manifes­tării „Zilele scriitorilor zărăndeni”, organizate în Brad, oraşul său natal, din doi în doi ani, să lanseze acest volum de amintiri şi să-i invite pe principalii protagonişti ai cărţii. Eram entuziasmaţi. Mai ales că organizatorii (Inspectoratul pentru Cultură Hunedoara, Biblioteca Judeţeană Deva şi bineînţeles, biblio­teca locală) îi pregăteau o aniversare în avanpremieră a celor 65 de ani (…).
Dar n-a fost să fie aşa. În mai, Bradul şi împrejurimile au fost atinse de inun­daţii devastatoare. Simpozionul s-a amânat pentru luna septembrie. Prea târziu. Pentru Radu Selejan, prea târziu. Căutând prin fişierele calculatorului, am găsit, însă, şi alte surprize. Cum ar fi câteva excelente cicluri de poezie mistică. (…) Am mai găsit, însă, şi câteva zeci de pagini ale celui de-al doilea volum de memorii, cel în care Radu Selejan îşi propunea să reconstituie cel de-al doilea ciclu al întrupării energiei celeste: acela al destinului de scriitor.
Destin început exact la jumătatea vieţii sale: la 32 de ani. În primul ciclu (…) de la 14 ani, Radu Selejan a fost robul şi privilegiatul minelor aurifere, rând pe rând ca elev practicant, apoi ca teh­nician şi inginer minier. Misiunea lui (dar nu numai a lui), aceea de constructor de lumi subpământene, a asemuit-o în multe rânduri, în publicistică şi proză, cu misiunea divină. Nu cred că există un scriitor român care să fi aureolat cu atâta nobleţe şi spiritualitate această meserie: mineritul (…). De la jumătatea vieţii, marele regizor al scenariului existenţial al lui Radu Selejan a hotărât ca energia dumnezeiască să se consume şi să se întrupeze pe pământ, în lumina strălucitoare sau mai puţin strălu­citoare, dar întotdeauna pură, a inspi­raţiei. şi inginerul minier a devenit scrii­tor. La început poet, apoi ziarist, apoi prozator şi dramaturg. Spaţiul lui de lucru era limba română, pe care a iubit-o aşa cum a iubit mina: un spaţiu sacru, predestinat, în care, oricât de grele sunt condiţiile de muncă, ele tre­buie înţelese şi acceptate ca o oficiere, ca un ritual în unele misiuni. Aici, în spaţiul limbii române, Radu Selejan a săpat la rădăcina cuvintelor (…) A săpat galerii, abataje, orizonturi, puţuri şi cerimi poetice, construind un sistem inefabil şi original de imagini, pulsând de energie şi de viaţă poetică, pentru că erau întrupări, mai mult sau mai puţin elocvente, ale Logosului (…).
Ana Selejan

Radu Selejan, În stil haiku

Teiul înflorit.
În mijlocul cetăţii,
apa vieţii.

Fluture cernit
Dimineaţă de toamnă.
O floare s-a stins.

Înstelatul cer.
Intrusă luna.
Noapte de cristal.

Cerul împuşcat.
Dinspre Rai veni glonţul.
Pescăruşul mort.

Pasăre cerul,
ciugulind bobi de soare.
Se înserează.

Voce divină.
Lanul foşneşte ciudat.
Se coace grâul.

Lan de grâu cu maci.
Privelişte-mirare.
Pâine rănită.

În miez de vară.
Trandafirul purpuriu.
Flacără vie.

Ascunse sub praf.
Copitele cailor.
Poteci uitate.

Între tăcere
şi linişte, cuvântul
născocit de zei.

Pui de pisică
mâncând pui de vrabie.
Crimă perfectă.

Construieşte flori
în parcuri părăsite.
Facerea lumii.

Ochi de pisică.
În noapte fără lună.
Stele de pământ.

Bătrâna lună,
La căpătâi de izvor.
Şi nici un murmur.


Poezie
Corturile neliniştei. Bucureşti: Editu­ra Tineretului, 1968; Cântece şi descântece de piatră. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972; Târziul clipei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Fără puncte cardinale. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1995; Lupta cu îngerul. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1996; Poezii postume. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2003; Din cele mai frumoase poezii. Sibiu, 2003; Poezii. Ediţie integrală. Sibiu, Tribuna, 2008


Proză şi memorialistică
Transparenţa subpământului. Bucureşti: Editura Albatros, 1972; Ţara curcubeului de piatră. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Eliberarea lui Bularda. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1974; Cercul adevărului, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975; Patimile rădăcinilor. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976; Aurul lui Bruda. Bucureşti: Editura Albatros, 1977; Barieră pentru cocori, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1978; Cetăţi subpământene. Bucureşti: Editura Albatros, 1979; Gânduri pentru lauda pământului. Bucureşti: Editura Eminescu, 1982; Avesalon cel bătrân. Iaşi, Editura Junimea, 1983; Roata fără sfârşit, roman istoric. Bucureşti: Editura Albatros, 1984; Taina munţilor de aur. Sibiu: Editura Transpres, 1992; Nanu, roman. Sibiu, 1998; Taina cenuşii de stele. Proză scurtă. Sibiu, 2000; Privind înapoi cu mirare. Memorii. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2001.

Teatru
Două piese de teatru. Sibiu, 1995.


Scenariu de film
Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1980