Tribuna
Sevis
In memoriam Ioan Lupaş
In memoriam Ioan Lupaş
(n.9 aug.1880, Sălişte-d.3 iulie 1967, Bucureşti)


Săliştea, micul orăşel, de astăzi, de la poale de munte, a fost şi a rămas nu numai citadela de rezistenţă  a credinţei strămoşeşti naţionale, ci şi adevărata capitală culturală şi spirituală a Mărginimii Sibiului. Ca urmare, din toate cele bune câte au fost şi mai sunt pe acest străvechi pământ românesc, princi­palul motiv de mândrie patriotică al sălişte­nilor îl constituie fiii săi de seamă. Acei oa­meni deştepţi şi cuminţi, ale căror chipuri faine sunt zugrăvite în busturile şi statuile presărate pe Aleea Academicienilor din parcul situat în centrul oraşului, pe malul drept al Râului Negru, principal afluent de munte al Cibinului. Sunt acele mândre însem­ne ale neuitării, menite să cinstească memoria trecerii, cu folos, prin viaţă a unor vestiţi istorici, filosofi, matematicieni, filologi, chi­mişti, pedagogi şi teologi. Între ei, la loc de cinste se află istoricul  IOAN  LUPAŞ, căturarul de la a cărui moarte s-a împlinit, luni, 3 iulie, o jumătate de secol. Trupul său se odihneşte în pământul micului cimitir din preajma Mănăstirii Cernica de lângă Bucureşti.
Un episod important din viaţa adoles­centului Ioan Lupaş avea să se petreacă pe când acesta frecventa cursurile clasei a                  VIII-a a Liceului Maghiar din Sibiu (actualul Colegiu Naţional „Gheorghe Lazăr”). Pe scurt, iată despre ce este vorba: urmare a deselor şicane şi persecuţii, venite din partea şovinului său profesor de istorie, cu care intrase într-un lung şi complicat conflict pe criterii etnice, tânărul elev se vede obligat să accepte propunerea mai veche a părinţilor săi de a se transfera la Liceul Românesc „Andrei Şaguna” din Braşov, pe care îl absolvă patru ani mai târziu. Apoi, aproape imediat, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Budapesta (1900-1904), unde obţine licenţa, atât în istorie cât şi în limba latină, după care se specializează vreme de un an la Universitatea din Berlin. În semn de alea­să recunoştinţă faţă de meritele deose­bite ale marelui său înaintaş, Mitropolitul Ardea­lului, Andrei Şaguna, tânărul învăţăcel îi descrie viaţa şi opera în câteva ample lucrări biografice, după care, rând pe rând, devine: profesor de istorie bisericească la Institutul Teologic şi Pedagogic Andreian din Sibiu (1905-1909); protopop de Sălişte şi participant activ la înfăptuirea actului istoric de la             1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia al Marii Uniri; secretar general al Resortului Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Consiliul Dirigent (1918-1920); profesor de istorie modernă a românilor şi de istoria Tran­silvaniei la Universitatea din Cluj (1920-1945), pentru ca în acelaşi oraş să pună ba­zele Institutului de Istorie Naţională; ministru în cabinetul poetului răşinărean Octavian Goga; deţinut politic anticomunist în închi­soarea de la Sighet, de unde este eliberat prin amnistia generală din 5 mai 1955.
Între numeroasele şi valoroasele sale scrieri se numără: „Istoria românilor arde­leni”, „Istoria bisericească a românilor arde­leni”, „Istoria ziaristicii româneşti ardelene”, „Viaţa unei mame credincioase, Anastasia Şaguna”, „Episcopul Vasile Moga şi profe­sorul Gheorghe Lazăr”, „Andrei Şaguna şi conducătorii Asociaţiei Transilvane”, „Răs­coala lui Horea” şi „Avram Iancu”. După moartea lui sunt publicate următoarele lu­crări ştiinţifice: „Scrieri alese” (1977); „Din istoria Transilvaniei” (1988) şi „Scrieri alese”, I-II (2006-2007).
Notă: Pe vremea când era profesor la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj, este ales membru titular al Academiei  Ro­mâne, calitate în care are onoarea să înde­plinească o mai veche rugăminte venită din partea Casei Regale: aceea de a redacta şi tipări, în şase volume distincte, „Istoria Unirii Românilor”. Şi mai mult ca sigur că subiectul îi va fi fost tare drag de vreme ce s-a numărat printre protagoniştii înfăptuirii Unirii celei Mari de la Alba Iulia, de la a cărei proclamare, în anul viitor, 2018, vom aniversa un prim-secol. Din păcate, se pare că la toate năzbâtiile ne gândim, nu şi la omagierea cum se cuvine a Marelui Centenar! Pe acea vreme, un rege neamţ dovedea că-i un mare român ! Ce bine şi frumos ar fi, ca actualul prim- preşedinte sas şi ardelean, să păşească cât mai adânc pe urmele imprimate în pământul românesc de paşii viguroşi ai celui de-al doilea rege al României: Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n.12/24 august 1865, Ger­mania-d.20 iulie 1927, Castelul Peleş, Sinaia).
Ioan Vulcan-Agniţeanul





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Staer

A.D.I. Eco Sibiu

Ghid informativ clienti EFSA

Tursib

Comunicat de presa

Vacanta Eurotrip
info
EVENIMENT TV
Licitatie publica

accentmedia